Trebuie sa iti spun totusi cateva ganduri aiurite de acum o saptamana.
Am fost la Targu-Jiu de sarbatori. Am ajuns intr-o zi si prin cartierul in care am copilarit 14 ani.
Mi-am zis: totul pare mort. Mi se derulau in minte toate jocurile: ratele si vanatorii, tenis de picior, fotbal, prinsalea pe culori, tara tara vrem ostas, elasticul...toate rasetele...toata energia..toata gasca din fata blocului...sau cand o strigam pe mama sa imi arunce ceva de mancare.
Acum nu mai era nimic. Doar o parcare.
Am fost in oras si m-am simtit ca un strain. Nu cunosteam pe nimeni.
M-am inselat teribil. Orasul nu a cazut. Se intampla vieti, se contureaza vise, inca se aud rasete, inca se joaca piese de teatru.
Pur si simplu, eu am pus tot ce insemna pentru mine din acest oras intr-o muzicuta si am ascuns-o intr-un muzeu. Te-ai dus vreodata intr-un muzeu si te-ai gandit ca toata colectia de obiecte de fapt nu e doar un colector de praf, ci un volum interminabil de povesti? Povesti traite candva de cineva, care tie nu iti spun nimic, nu au cum. Poate iti par mute, insa au avut glas candva.
Sunt insa norocoasa. Am un colt de Rai pe care nu o sa il bag niciodata la arhiva si o sa il iau cu mine peste tot: parintii si prietenii. Oamenii frumosi sunt atemporali. Doar chipurile sunt de lut.
Ultimele doua afirmatii mi-au fost si mai mult intarite cand m-am revazut cu doua persoane dragi mie. Au trecut ani, insa chiar nu conteaza. Pune mana pe telefon si foloseste-l cu folos macar o daca si cauta acele prezente de care iti e dor.
Raluca.
