Am ajuns intr-un moment al vietii mele in care nu ma mai simt in siguranta nicaieri, decat acasa. Incep sa cred ca dezvolt o oarecare fobie (uneori ii spun "sila") de a mai iesi din casa, de a mai cunoaste oameni noi, de a interactiona in general cu alti oameni in afara de cei cativa in care am incredere, de care sunt legata pe viata.

Ma gandeam ieri in ce lume l-am nascut pe Damian si cat imi e de groaza de cum il va primi lumea pe el. I-am scris ieri in jurnal ca atunci cand va fi adult nu voi interveni in niciun fel in alegerile lui, ca il voi sustine si il voi incuraja sa faca tot ceea ce isi doreste, indiferent de ce as crede cu adevarat despre asta.

Parintii mei mi-au spus mereu ce sa nu fac. Ca orice alti parinti. M-au sfatuit sa nu ma marit prea tanara - ceea ce am facut -, sa nu fac copii prea din pripa si oricum - ceea ce am facut -, sa nu renunt la facultate, sa nu ma inscriu la alta, sa nu ma marit iar, sa nu imi schimb nu stiu ce job, sa ma apuc de una, de alta.. au incercat mereu sa imi impartaseasca din intelepciunea lor, despre care tarziu am realizat ca chiar are majoritatea raspunsurilor corecte. Nu pentru ca ar fi ei niste genii, ci pentru simplul fapt ca viata te invata niste lucruri.

Spre exemplu, la 14 ani incepusem sa ma machiez. Mi-a spus mama de nenumarate ori ca arat grotesc, ca nu mi se potriveste. Ghici ce? Pe la 25 de ani, parcasem undeva langa un liceu, asteptand pe cineva din zona. Si, uitandu-ma la adolescentele care ieseau din curtea liceului, mi-am dat seama cat de urat aratau cele machiate exagerat. Apoi, chiar si acum la 28 de ani, am inteles ca trasaturile mele nu suporta un make-up prea intens, arat absolut vulgar.

Tot pe la 14-15 ani am inceput sa ma vopsesc. Prima oara pe furis, cu o prietena. S-a infuriat maica-mea putin, apoi mi-a spus "ce bleaga esti, sa vezi cat o sa suferi!".. si asa a fost. Pentru ca din blondul bere cu care ma facusem, am trecut prin atatea incercari incat la 17 ani aveam parul negru ca smoala, negru albastrui. Ultima oara cand am vazut niste poze cu mine de atunci, mi-a fost jena. Aratam ca o sperietoare de ciori. Boita si neagra la par. Bleaks.
Mi-a luat doi ani si o tunsoare oribila sa scap de nenorocirea aia din cap.

La 20 de ani i-am spus mamei ca ma marit. S-a uitat la mine complet descumpanita si mi-a spus doar "Fa ce vrei. Eu zic ca nu e bine". Si n-a fost. Dupa un an de casatorie ma sufocam. Ii vedeam pe alti colegi de varsta mea cum isi petreceau weekendurile distrandu-se, in timp ce io spalam geamuri.
N-a durat mult, vreo trei ani. Suficient cat sa fac o gramada de greseli si sa fac 24 de ani. Primii patru ani din viata mea de adult disparusera odata cu altele mai importante, cum ar fi facultatea.

Apoi am ramas gravida. Mama mi-a spus "Te-ai cam grabit..."... E drept, n-as schimba asta pentru nimic in lume, dar nu pot sa neg ca as mai fi putut astepta. As mai fi putut trai. As fi putut sa ma concentrez mai mult pe viitorul meu, pe serviciu, pe studii. N-a fost sa fie. Simteam ca "asta trebuie sa fac", la fel cum simtisem si inainte. Nimic n-a contat.

Tot mama m-a sfatuit mereu sa nu am incredere in oameni. Nici macar in cei foarte apropiati. N-am reusit sa fac asta niciodata. Nici macar acum. Am incredere oarba in oameni, sper necontenit ca exista oameni care se accepta pe sine si, mai ales, pe ceilalti asa cum sunt.. cu cele bune si cu cele rele.

Si sufar absolut in fiecare zi pentru asta. Fara exceptie.
In fiecare zi imi reprosez ca spun prea multe despre mine, ca sunt prea deschisa, ca prea astept ca oamenii sa ma ia asa cum sunt.

Ceea ce nu se intampla niciodata.
Mama lui Damian este facuta in fiecare zi de unii si de altii, in toate felurile. Pentru unii e lipsita de scrupule - desi nu cred ca stiu pe cineva mai atent la ce simt oamenii decat mine -, pentru altii e o destrabalata. Mama lui Damian este permament criticata si judecata pentru ca mama lui Damian face doar asa cum simte ea. Nu cum spune mama, chiar daca stie ca mama spune bine.

Doar ca mama lui Damian este constienta ca viata asta ii apartine doar ei. Iar greselile pe care le face ii apartin doar ei, de asemenea. Asa ca, mama lui Damian il va lasa pe Damian sa faca la randul lui doar ce isi doreste, pentru ca viata lui ii va apartine pe de-a intregul.