In ciuda faptului ca prietenii si apropiatii mei ma stiu drept o persoana deschisa si volubila, trebuie sa recunosc - cred ca prima oara cu voce tare - ca in general mi-am exprimat foarte greu sau deloc sentimentele. De cele mai multe ori pentru ca nu erau pur si simplu sau pentru ca mi-era jena sa spun cu glas tare ca am nevoie de atentie sau de intelegere. N-as fi recunoscut niciodata ca sufar dintr-un motiv anume sau degeaba, ca ma afecteaza orice lucru marunt care se intampla in jurul meu.
E drept ca, in timp, am gasit modalitati - unele sanatoase, altele chiar deloc - sa depasesc aceasta inclinatie catre depresie, pe care o am de cand eram chiar foarte tanara.
Pe acest fond, in adolescenta am incercat de cateva ori sa atrag atentia asupra mea prin diverse metode, unele dintre ele chiar periculoase pentru sanatatea mea.
Chiuleam de la liceu frecvent si ma refugiam in biblioteca "Ioan Slavici" din Dorobanti unde citeam pe nerasuflate orice imi pica in mana. Eram la vremea aceea constienta deja de problema mea, astfel incat gasisem tratamentul pentru a adormi fiara din mintea mea, care ma indemna mereu sa strivesc sub picior orice pornire jucausa a sinelui meu de 14 - 15 ani.
In timp, am tradus pentru altii mereu, perioadele de lene excesiva, de lehamite si de iritabilitate fara motiv, ca fiind cauzate de stres, de oboseala, de diverse probleme de la serviciu. Colegilor de la munca le dadeam de inteles ca motivele sunt din viata personala. Minteam foarte des, daca nu permanent, cand venea vorba despre mine.
Insa cumva, in ultimii doi ani, de cand sunt mama, fara sa imi dau seama, m-am schimbat.
Nu am aproape nicio teama in a recunoaste ce simt, ce gandesc, aproape ca nicio retinere in a face ceea ce simt ca este bine pentru mine. Ma simt in stare sa o iau mereu de la inceput, indiferent despre ce este vorba.
Nu mi-e jena de problemele mele, nici de cele personale, nici macar de cele de cuplu.
Exista.
Nu numai pentru mine, sunt convinsa. Am inceput sa ma bucur ca sunt om si nu animal, ca am defecte si nu simt nevoia sa le mai ascund.
Astazi i-am spus sefei mele ca sunt imprastiata si ca asta este. Nu pot face nimic sa schimb asta, am incercat 27 de ani. Si ai mei au incercat, si profesorii si alti sefi inaintea ei, tot fara succes.
Sunt imprastiata si nu mi-e rusine cu asta. Sunt chiar haioasa.
Nu mai mint nici macar clientii, ca nu am pix ca l-am lasat in masina. Le spun ca nu am, ca sunt pur si simplu imprastiata cand vine vorba despre asta. Si toti rad si imi imprumuta unul. Ca si sefa mea.
Daca vreunul o sa ma dea afara pentru asta, ghinionul lui.
Nu a avut rabdare sa vada ce om minunat sunt in rest.
Si chiar sunt.
Exista un motiv pentru care vreau sa incep acest blog cu tonul asta trist.
Nu sunt super femeia. Nici supraomul.
Sunt doar una. Mama, nevasta, fiica, prietena.
Nu intotdeauna in ordinea asta, pentru ca nu stiu sa fiu perfecta.
Si nici nu vreau. Defectele mele sunt atat de surprinzatoare si de noi mereu, incat mi se pare ca sunt infinita.
Ca si blogul asta.
Pe curand,
Adelina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu