Nu m-atinge!

Am o problema serioasa cu multimile. Nu ma tem cand vad multimi, atata timp cat nu sunt in mijlocul lor. Concertele, mitingurile, aglomeratiile din mijloacele de transport in comun ma ingrozesc. Mirosul oamenilor la un loc, atingerea - chiar si protejata de haine - pielii unor necunoscuti imi provoaca o stare de nervozitate si panica de nedescris.

Apropierea. Ma irita la culme cand, fiind la birou, cineva se apropie prea mult de mine sa imi spuna ceva sau sa imi arate ceva. Daca ajunge sa imi respire in fata, sa isi lipeasca umarul de al meu, deja - indiferent cine e - devine insuportabil. Ce e drept, nu am aceeasi problema fata de oamenii pe care i-am acceptat deja, langa mine. Cei care imi sunt dragi, cu care am impartasit intimitatea intr-un fel sau altul, cei care s-au apropiat cu grija, ca intr-un dans in care fiecare a facut cate un pas spre celalalt sau, mai exact, cei care au invatat care este distanta la care ma simt confortabil sa stau fata de ei, exact ca porcii spinosi a lui Prutianu, cu aceia traiesc in liniste si armonie.

...dar, asa cum spunea si Dobrovolschi azi la radio, daca nu suntem apropiati si ne intalnim pe undeva si din senim ma iei in brate, ma atingi pe umar, ma saruti pe obraz fara sa initiez eu aceasta miscare... noi doi, dragule, avem o problema.


Probabil ca pe acest fond imi este oarecum dificil sa imi manifest dragostea fata de cineva (spre exemplu, fata de sot) prin ceea ce se numeste "alint". Nu, nene. Martea si joia, in anii in care politicienii si Oana Zavoranu spun adevarul, simt nevoia de a alinta fizic pe cineva (in afara de copil, ca sa clarificam). Si invers. Imi place cand, spre exemplu, in timp ce stam unul langa altul, ma ia de mana si imi mangaie cu degetul mare, palma. Genul asta de atingere ma excita, pur si simplu.
Si saruturile pe furis, pe ceafa.
Si pe umar.
Si ma bucur nespus ca are mainile lungi, astfel incat atunci cand stam in fotolii separate, ajunge cu mana la mine, suficient cat sa nu ma simt baricadata in stransoarea lui, ci libera in spatiul meu.

Si am, la propiu, nevoie de o imbratisare pe zi. Una, e suficient. Din partea lui. Sau daca nu e, din partea Ralucai sau a Dianei, a lui Vicol (azi am primit-o chiar! e big hugger baiatul asta), Cotzo (face el pe timidu' dar il banuiesc ca e hugger, de asemenea) si Pedros (credeai ca uit?!) e genul care atunci cand te imbratiseaza te umple de energie pur si simplu; asa ca in mare parte m-as putea obisnui cu cate-o imbratisare pe zi (una, da?) de la prieteni, atunci cand Bogdan nu e prin preajma.

Desi, cea mai smechera imbratisare din lume, este a lui Damian. Genul de imbratisare magica, cu obrazul lipit de umar, pe care o simti adanc in stomac si cate te face sa zambesti larg si sa uiti de deadline-uri, facturi, dureri de orice fel, drame existentiale, foame, somn si orice iti mai strica in general cheful de viata.

Dar treaba asta cu afectiunea fata de copii nu cred ca merita discutata, sunt convinsa ca toti parintii simt la fel, iar cei care nu sunt parinti nu au cum sa inteleaga, inca. Ceea ce e normal.


Dar, pe scurt, (nu chiar) dragii mei, pastrati distanta.
Daca pot observa stratul de matreata de pe gulerul camasii, sunteti prea aproape.
Am zis!


Pe curand,

Adelina

P.S: E prea mult de citit, nu?