Da. Stiu. E in engleza. Treceti peste.
Nu, serios. Sa imi spuna si mie cineva cine a vazut un suflet vreodata. Vreau sa vina sa imi spuna mie "bah io l-am vazut! E rotund si pluteste. e printre noi. Uite, il vad acum!" sau "Eu l-am vazut o data. Iesea ca o lumina din gura unui mort.. Pe bune, nu in film". Unul!
Am gugalit. Poate nu am gugalit suficient. Astept sugestii, daca stiti voi.
Asa, din moment ce nimeni nu a vazut vreodata vreunul de ce-l numim suflet si de ce ne bazam toate existenta pe el? Si la ce ne raportam de fapt atunci cand facem asta?!.
Nu vreau sa intru in filozofie sau religie, s-ar putea sa nu ma pricep, cine stie?
Este dovedit stiintific (da, de englezi :) ) ca sufletul nu exista. Google it.
Daca nu e decat o insiruire nesfarsita de ganduri si de actiuni inseamna ca el poate fi modificat permanent, nu? Poate fi corupt.
Spre exemplu, daca vrei o para, pe care nu o ai. Esti la tine acasa si iti doresti o para. Intamplator. Poti perde toata seara, gandindu-te la cat de buna ar fi o para sau poti sa te culci si dimineata vezi tu de ce ti-e pofta. Sau, poti sa te imbraci si sa te duci sa iti cumperi. Sau poti citi o carte buna. Sau poti pierde vremea.. la un film. Sau iti prajesti o felie de paine, o ungi cu unt si cu magiun. Ca in copilarie...
Ce vreau sa spun este ca daca e sa dai vina pe cineva, da pe tine. Nu pe suflet.
In cel mai rau caz este doar receptorul lucrurilor pe care ti le faci.
Si ar trebui sa te invinovateasca el pe tine.
Intotdeauna exista o alternativa mai buna.
Pe curand,
Adelina
joi, 30 octombrie 2014
Obsesii
M-am apucat sa citestc o carte. E vorba de recomandarea Nebuneidelegat: "Calaul dragostei".
Initial am zis ca o sa o dezbatem putin dupa ce o termin, dar in seara asta mi s-au aprins cam multe beculete. Ca sa nu mi se arda generatorul, am sa incep cu incalceala mea de idei si intrebari.
Pana acum, e vorba despre obsesii. Imi dau seama ca obsesia e o forma de autism.
Pur si simplu te concentrezi pe o fantasma erotica, profesionala etc si pierzi contactul cu lumea din jurul tau - lucru sustinut si de doctorul din carte.
Thelma in schimb, nu e constienta de automutilarea ei.
Acum am o dilema: ce e mai bolnav oare? Sa refuzi complet adevarul sau sa constientizezi ca totul e o minciuna si sa continui?
Am vrut sa cunosc un om in perioada asta - nu m-a lasat - dar, cat am ciupit eu din bagajul lui, mi-am dat seama ca are o colectie de obsesii care nu numai ca nu il lasa sa se bucure de ce are in fata, in farfurie, pe fundal, dar ii controleaza si actiunile viitoare. Omul pare sa caute alta manie continuu.
Trebuie sa nu intru in iadul asta. Desi, sincer, imi mai frig talpile uneori. Tu mi le-ai mai racorit cateodata si iti multumesc.
Chiar si munca asta. Nu e ok sa ies din corporatie si cand stau in cada si beau un pahar de vin, sa ma gandesc cum sa rezolv nu stiu ce bug.
Oare ce o sa se mai intample? Cred ca Thelma o sa il faca pe terapeut sa se indragosteasca si sa devina un zombi ca ea.
Adelina, poezia Obsesii de Bacovia iti ring a bell cumva?
Straine, cum te simti cand asisti la discutiile dintre mine si prietena mea?
Hai ca te-am zapacit. Revin cand o mai iau razna sinapsele mele.
Pur si simplu,
Raluca.
Initial am zis ca o sa o dezbatem putin dupa ce o termin, dar in seara asta mi s-au aprins cam multe beculete. Ca sa nu mi se arda generatorul, am sa incep cu incalceala mea de idei si intrebari.
Pana acum, e vorba despre obsesii. Imi dau seama ca obsesia e o forma de autism.
Pur si simplu te concentrezi pe o fantasma erotica, profesionala etc si pierzi contactul cu lumea din jurul tau - lucru sustinut si de doctorul din carte.
Thelma in schimb, nu e constienta de automutilarea ei.
Acum am o dilema: ce e mai bolnav oare? Sa refuzi complet adevarul sau sa constientizezi ca totul e o minciuna si sa continui?
Am vrut sa cunosc un om in perioada asta - nu m-a lasat - dar, cat am ciupit eu din bagajul lui, mi-am dat seama ca are o colectie de obsesii care nu numai ca nu il lasa sa se bucure de ce are in fata, in farfurie, pe fundal, dar ii controleaza si actiunile viitoare. Omul pare sa caute alta manie continuu.
Trebuie sa nu intru in iadul asta. Desi, sincer, imi mai frig talpile uneori. Tu mi le-ai mai racorit cateodata si iti multumesc.
Chiar si munca asta. Nu e ok sa ies din corporatie si cand stau in cada si beau un pahar de vin, sa ma gandesc cum sa rezolv nu stiu ce bug.
Oare ce o sa se mai intample? Cred ca Thelma o sa il faca pe terapeut sa se indragosteasca si sa devina un zombi ca ea.
Adelina, poezia Obsesii de Bacovia iti ring a bell cumva?
Straine, cum te simti cand asisti la discutiile dintre mine si prietena mea?
Hai ca te-am zapacit. Revin cand o mai iau razna sinapsele mele.
Pur si simplu,
Raluca.
luni, 27 octombrie 2014
Ma intamplu
Iubita mea,
Eu m-am plictisit dupa faza a doua din "Despre relatii".
Job, munca, treburi de casnice si fiecare lucru ordinar facut impreuna..toata melodia asta pusa pe repeat mi-a dat shut down la sistemul de "cum ar trebui sa fie".
Am ales sa nu mai traiesc in basme si sa ma accept ca o punga de organe organizate de un creier narcisist. "De ce?" - nu e intrebarea potrivita.
Pentru ca pot si viata e a naibii de imprevizibila.
Azi savurez un pahar de demisec rosu si ma gandesc ce loc din lume urmeaza sa explorez, in care carte ma voi regasi, cu ce piesa de teatru sa imi hranesc monstrul infometat dupa cultura si cine este omul frumos pe care am sa il cunosc.
Nu simt nevoia sa dau socoteala, sa ma explic. Sunt un om liber si asa am sa raman mereu.
Te tin la curent.
Scuze, straine! Am fost nepoliticioasa.
Numele meu e Raluca,
Incantata.
Eu m-am plictisit dupa faza a doua din "Despre relatii".
Job, munca, treburi de casnice si fiecare lucru ordinar facut impreuna..toata melodia asta pusa pe repeat mi-a dat shut down la sistemul de "cum ar trebui sa fie".
Am ales sa nu mai traiesc in basme si sa ma accept ca o punga de organe organizate de un creier narcisist. "De ce?" - nu e intrebarea potrivita.
Pentru ca pot si viata e a naibii de imprevizibila.
Azi savurez un pahar de demisec rosu si ma gandesc ce loc din lume urmeaza sa explorez, in care carte ma voi regasi, cu ce piesa de teatru sa imi hranesc monstrul infometat dupa cultura si cine este omul frumos pe care am sa il cunosc.
Nu simt nevoia sa dau socoteala, sa ma explic. Sunt un om liber si asa am sa raman mereu.
Te tin la curent.
Scuze, straine! Am fost nepoliticioasa.
Numele meu e Raluca,
Incantata.
Despre relatii
Eu zic ca pentru majoritatea dintre noi lucrurile in viata se intampla la fel, oricat ne straduim sa nu fie asa. Cu toate ca ne schimbam ca indivizi zilnic, unele lucruri se intampla in general la fel pentru toti. Sau pentru majoritate.
Spre exemplu, cuplurile evolueaza destul de cliseizat. Cel putin pentru mine, asa cum observ la cei din jurul meu si chiar la mine insami, de-a lungul vremii.
La inceput, pasiune mare. Nu va mai saturati unul de altul. Va minunati in fiecare zi de cat de bine va intelegi, cat de potriviti sunteti, cat de bine va.. asortati. Descoperiti permanent lucruri noi, cautati permanent lucruri in comun.
Cam in aceeasi perioada va instrainati de prieteni (nu-i nimic, ei stiu ca e doar o faza). Vreti sa experimentati totul impreuna, petreceti impreuna sfarsitul de saptamana, incepand de vineri. Plecati in escapade de weekend. Ea inca nu iti face observatii despre cum conduci. nici despre cum mananci. Crede ca esti adorabil. Tu nu-i spui nimic despre pantofii nepotriviti pentru munte sau despre cat ii ia sa se dea cu rimel. Poate nici nu se da, se simte bine asa.. naturala, acum ca stie ca si-a gasit "pe cineva".
Va futeti. Pardon. Faceti sex. Nu, nu e dragoste. Aia apare in a doua faza. Momentan, va futeti ca chiorii. Oricum, oriunde. Daca sunteti genul ala, va spuneti clar si concis ce va doriti. Total intamplator, ce iti place tie, place si celuilalt. Si invers. "Mie imi place cu sosetele in picioare, te deranjeaza?"...
Va duceti la munca avand ochii prastie in cap, dar nu-i nimic. Va alimentati unul pe altul cu energie.
In faza a doua deveniti casnici. Va place sa experimentati viata de cuplu, in toate formele ei. Ea e surprinsa de calitatile ei de nevasta, tu devii si mai responsabil. Repari chestii minore prin casa, fara sa ti se atraga atentia. Deveniti romantici si asezati. Va uitati la MasterChef. Va petreceti duminicile urmarind filme de pe torrenti, gatiti cate ceva, poate chiar incepeti vizitele pe la mama. Faceti cumparaturi impreuna, din cand in cand plateste ea. Incepe sa iti faca usor, usor observatii despre felul in care te imbraci. Sau despre cum conduci. Totul pentru ca "iti vrea binele".Tu incepi sa ii atragi atentia ca e cam cheltuitoare... Sau cam prea lipsita de spontaneitate. Va ciondaniti, va impacati in pat. Nu mai faceti sex. Faceti dragoste. Nu la fel de des, dar mai intens, cica.
Cam pe aici, cred eu ca se decid cuplurile sa se casatoreasca - cele care fac asta in primul an.
In faza a treia, aerul in intimitate devine toxic daca nu deschizi usa. Astfel incat, incepeti sa iesiti in lume. Nu mai este suficient sa fiti doar voi doi, aveti nevoie de companie. Cam atunci iti aduci aminte din nou de prieteni, Intri din nou pe facebook, verifici cine ce a mai facut.. sortezi prietenii in "buni de cuplu" si "nok" in mintea ta si te gandesti la o solutie despre cum sa ii spui ca vrei sa iesi cu baietii. Sau cu fetele... In restul timpului, organizati intalniri la voi acasa, sa vada lumea cat de bine gateste ea si cat de bine va sta ca un cuplu. Le povestiti prietenilor istorioare hazlii cu voi doi, va tachinati.. uneori, chiar prea mult. Le dati sfaturi celor care sunt "la inceput" cu autoritatea unora care au trecut prin multe. Din cand in cand, vorbiti despre casnicie. Va imaginati ca ar fi perfecta. El nu vrea decat maxim doi copii, tu nu ai sa le dai niciodata sa manance de la Mc'Do. Vreti o nunta simpla, doar cu cei apropiati... "MAXIM 100 de persoane!", ii zici.
Faceti sex regulat, din bun simt. Nu sex, dragoste. Regulat, adica regulat el vrea, iar tu vrei sa fii tinuta in brate.
Cred ca in faza decisiva, care poate fi ultima sau ultima inainte de casatorie efectiv (care e alta poveste, da' o sa scriu despre asta alta data) se dau cartile pe fata. Ea nu suporta ca nu iti dai sosetele jos in pat, tu crezi ca exagereaza cu dragostea pentru animale. Faceti sex pentru ca ea stie ca trebuie si tu pentru ca ai nevoie. In timpul asta, cel putin unul dintre voi se gandeste la ce are de facut a doua zi sau la cat de ciudat se vede de fapt alunita de pe barbia cam ascutita a...
Te deranjeaza cand plescaie. Cand mananca chipsuri. Mar, alune si popcorn. Isi lasa sosetele peste tot. Sau, te miri in tacere despre utilitatea cuibului de pasari pe care il poarta in varful capului, de la o vreme. Nu stii cand a aparut; cand ai cunoscut-o avea plete lungi pe umeri. Nu-i vezi talia sau sanii, ascunse sub tricoul tau pe care il poarta in bucatarie. Tricoul tau! Pentru ea, nici tu nu esti mai breaz, De la atata mancare buna, camasa iti pocneste sub sacou. Gafai. Esti pasionat de fotbal. Mult prea. Nu le placi pe prietenele ei, altfel de ce nu ai vrea sa iesi si tu cu ea si cu ele?! Conduci ca un nebun.
Inainte sa iesiti in oras va asigurati ca aveti telefoanele incarcate full ca sa aveti subiect de conversatie.
Asa ca intr-o relatie sunt doua momente in care cei doi se gandesc sa se casatoreasca: cand relatia incepe sa se deterioreze de fapt sau cand relatia e in cea mai frumoasa perioada a ei (adica in faza a doua). Unii se casatoresc cand nu se mai suporta, pentru ca - in ciuda tuturor celor de mai sus - probabil ca in timp oamenii chiar ajung sa simta unul pentru celalalt lucruri mai presus de intelegerea mea sau pentru ca "trebuie". Din cauza varstei, din cauza experientelor anterioare si mai proaste, pentru ca e convenabil sau comod.
Treaba e, asa cum am invatat eu pe spinarea mea dupa prima casatorie si in cursul celei de-a doua - care nu s-a intamplat nici in faza a doua, nici in ultima ci atunci cand am ramas gravida - ca in definitiv toate relatiile ajung cumva in acelasi punct.
Eu cand ajuns acolo, m-am oprit, am tras in aer in piept si am facut un exercitiu de imaginatie. Daca ar exista un buton, mare si rosu, cu care as putea ejecta din viata mea - cu toate implicatiile, problemele, planurile, conflictele - cu totul omul din fata mea, as face-o?
Sau daca ti-e mai usor, daca te-ai trezi a doua zi si pur si simplu.. cel/cea de langa tine ar fi doar un coleg oarecare, de pe etajul unde lucrezi, te-ai face ca nu l-ai cunoscut niciodata sau ai lua-o de la capat?
Zic si io.
Pe curand,
Adelina
Spre exemplu, cuplurile evolueaza destul de cliseizat. Cel putin pentru mine, asa cum observ la cei din jurul meu si chiar la mine insami, de-a lungul vremii.
La inceput, pasiune mare. Nu va mai saturati unul de altul. Va minunati in fiecare zi de cat de bine va intelegi, cat de potriviti sunteti, cat de bine va.. asortati. Descoperiti permanent lucruri noi, cautati permanent lucruri in comun.
Cam in aceeasi perioada va instrainati de prieteni (nu-i nimic, ei stiu ca e doar o faza). Vreti sa experimentati totul impreuna, petreceti impreuna sfarsitul de saptamana, incepand de vineri. Plecati in escapade de weekend. Ea inca nu iti face observatii despre cum conduci. nici despre cum mananci. Crede ca esti adorabil. Tu nu-i spui nimic despre pantofii nepotriviti pentru munte sau despre cat ii ia sa se dea cu rimel. Poate nici nu se da, se simte bine asa.. naturala, acum ca stie ca si-a gasit "pe cineva".
Va futeti. Pardon. Faceti sex. Nu, nu e dragoste. Aia apare in a doua faza. Momentan, va futeti ca chiorii. Oricum, oriunde. Daca sunteti genul ala, va spuneti clar si concis ce va doriti. Total intamplator, ce iti place tie, place si celuilalt. Si invers. "Mie imi place cu sosetele in picioare, te deranjeaza?"...
Va duceti la munca avand ochii prastie in cap, dar nu-i nimic. Va alimentati unul pe altul cu energie.
In faza a doua deveniti casnici. Va place sa experimentati viata de cuplu, in toate formele ei. Ea e surprinsa de calitatile ei de nevasta, tu devii si mai responsabil. Repari chestii minore prin casa, fara sa ti se atraga atentia. Deveniti romantici si asezati. Va uitati la MasterChef. Va petreceti duminicile urmarind filme de pe torrenti, gatiti cate ceva, poate chiar incepeti vizitele pe la mama. Faceti cumparaturi impreuna, din cand in cand plateste ea. Incepe sa iti faca usor, usor observatii despre felul in care te imbraci. Sau despre cum conduci. Totul pentru ca "iti vrea binele".Tu incepi sa ii atragi atentia ca e cam cheltuitoare... Sau cam prea lipsita de spontaneitate. Va ciondaniti, va impacati in pat. Nu mai faceti sex. Faceti dragoste. Nu la fel de des, dar mai intens, cica.
Cam pe aici, cred eu ca se decid cuplurile sa se casatoreasca - cele care fac asta in primul an.
In faza a treia, aerul in intimitate devine toxic daca nu deschizi usa. Astfel incat, incepeti sa iesiti in lume. Nu mai este suficient sa fiti doar voi doi, aveti nevoie de companie. Cam atunci iti aduci aminte din nou de prieteni, Intri din nou pe facebook, verifici cine ce a mai facut.. sortezi prietenii in "buni de cuplu" si "nok" in mintea ta si te gandesti la o solutie despre cum sa ii spui ca vrei sa iesi cu baietii. Sau cu fetele... In restul timpului, organizati intalniri la voi acasa, sa vada lumea cat de bine gateste ea si cat de bine va sta ca un cuplu. Le povestiti prietenilor istorioare hazlii cu voi doi, va tachinati.. uneori, chiar prea mult. Le dati sfaturi celor care sunt "la inceput" cu autoritatea unora care au trecut prin multe. Din cand in cand, vorbiti despre casnicie. Va imaginati ca ar fi perfecta. El nu vrea decat maxim doi copii, tu nu ai sa le dai niciodata sa manance de la Mc'Do. Vreti o nunta simpla, doar cu cei apropiati... "MAXIM 100 de persoane!", ii zici.
Faceti sex regulat, din bun simt. Nu sex, dragoste. Regulat, adica regulat el vrea, iar tu vrei sa fii tinuta in brate.
Cred ca in faza decisiva, care poate fi ultima sau ultima inainte de casatorie efectiv (care e alta poveste, da' o sa scriu despre asta alta data) se dau cartile pe fata. Ea nu suporta ca nu iti dai sosetele jos in pat, tu crezi ca exagereaza cu dragostea pentru animale. Faceti sex pentru ca ea stie ca trebuie si tu pentru ca ai nevoie. In timpul asta, cel putin unul dintre voi se gandeste la ce are de facut a doua zi sau la cat de ciudat se vede de fapt alunita de pe barbia cam ascutita a...
Te deranjeaza cand plescaie. Cand mananca chipsuri. Mar, alune si popcorn. Isi lasa sosetele peste tot. Sau, te miri in tacere despre utilitatea cuibului de pasari pe care il poarta in varful capului, de la o vreme. Nu stii cand a aparut; cand ai cunoscut-o avea plete lungi pe umeri. Nu-i vezi talia sau sanii, ascunse sub tricoul tau pe care il poarta in bucatarie. Tricoul tau! Pentru ea, nici tu nu esti mai breaz, De la atata mancare buna, camasa iti pocneste sub sacou. Gafai. Esti pasionat de fotbal. Mult prea. Nu le placi pe prietenele ei, altfel de ce nu ai vrea sa iesi si tu cu ea si cu ele?! Conduci ca un nebun.
Inainte sa iesiti in oras va asigurati ca aveti telefoanele incarcate full ca sa aveti subiect de conversatie.
Asa ca intr-o relatie sunt doua momente in care cei doi se gandesc sa se casatoreasca: cand relatia incepe sa se deterioreze de fapt sau cand relatia e in cea mai frumoasa perioada a ei (adica in faza a doua). Unii se casatoresc cand nu se mai suporta, pentru ca - in ciuda tuturor celor de mai sus - probabil ca in timp oamenii chiar ajung sa simta unul pentru celalalt lucruri mai presus de intelegerea mea sau pentru ca "trebuie". Din cauza varstei, din cauza experientelor anterioare si mai proaste, pentru ca e convenabil sau comod.
Treaba e, asa cum am invatat eu pe spinarea mea dupa prima casatorie si in cursul celei de-a doua - care nu s-a intamplat nici in faza a doua, nici in ultima ci atunci cand am ramas gravida - ca in definitiv toate relatiile ajung cumva in acelasi punct.
Eu cand ajuns acolo, m-am oprit, am tras in aer in piept si am facut un exercitiu de imaginatie. Daca ar exista un buton, mare si rosu, cu care as putea ejecta din viata mea - cu toate implicatiile, problemele, planurile, conflictele - cu totul omul din fata mea, as face-o?
Sau daca ti-e mai usor, daca te-ai trezi a doua zi si pur si simplu.. cel/cea de langa tine ar fi doar un coleg oarecare, de pe etajul unde lucrezi, te-ai face ca nu l-ai cunoscut niciodata sau ai lua-o de la capat?
Zic si io.
Pe curand,
Adelina
marți, 21 octombrie 2014
(Si) Timpul meu conteaza.
Astazi am promis unui prieten ca ne intalnim la pranz. Din cauza unor evenimente neasteptate, am fost nevoita sa anulez aceasta intalnire, astfel incat l-am sunat in timp util si l-am anuntat. Sunt constienta ca timpul este valoros pentru toata lumea si este neplacut atunci cand iti organizezi lucrurile intr-o zi intr-un fel si te trezesti ca trebuie sa dai totul peste cap pentru ca cineva a uitat sau nu a gasit timp sa te anunte ca nu este disponibil.
Am prietene care se trezesc uneori in situatia in care asteapta un semn din partea unui "cuiva" care nu gaseste timp sa le anunte ca planurile s-au schimbat, ca nu este disponibil sau ca pur si simplu nu mai are chef.
Stiu sigur ca pe nimeni nu deranjeaza atat de tare atunci cand o intalnire este anulata din timp, pe cat deranjeaza atunci cand astepti in zadar o confirmare care nu mai vine.
E ca si cum timpul tau nu ar fi la fel de valoros ca a celuilalt. Mai mult decat atat, daca esti si intr-o conjunctura romantica, te simti abuzat, ignorat, iti pui problema ca esti atat de neinsemnat incat "ala nu si-a adus aminte toata ziua ca noi aveam intalnire astazi".
Desigur, poate fi vorba despre orice, nu neaparat despre intalniri. Atunci cand cineva iti promite ca iti furnizeaza o informatie, sa zicem la munca, in doua ore si nu o face...inseamna ca nu intelege cat era de important pentru tine sa o faca, nu numai pentru job-ul tau ci chiar pentru increderea pe care o ai in el ca partener de afaceri, coleg, client si asa mai departe.
Spre exemplu, daca un client imi promite ca imi va raspunde unei oferte in doua ore si nu o face, de obicei acel client nu o va mai face deloc. Nu e implicat sau a fost prea las ca sa te refuze din prima. Nu are nevoie. De tine, in primul rand.
Nicio problema, nu suferim pentru asta, unii dintre noi traiesc foarte bine fara sa aiba nevoie sa stie daca le sunt necesari unora sau altora, dar in cele doua ore in care acel client a uitat sa iti raspunda, tu ai pierdut doua ore facandu-ti planuri despre cum vei contracara refuzul lui (sa spunem ca intuiesti deja ca raspunsul nu va fi afirmativ, ai experienta si il simti din telefon ca de fapt vrea sa iti raspunda pe mail pentru ca nu are curaj sa te refuze la telefon), insa.. ghici ce?! acesta nu iti ofera niciun raspuns. Si ai pierdut doua ore facandu-ti planuri pentru o situatie care nu se mai intampla deloc.
Daca ai o posibila intalnire intr-o seara, ca femeie mai ales, iti faci planuri. Cu ce te imbraci, cu ce te incalti, ce ii spui, ai emotii, esti nerabdatoare. Cu cat se apropie mai mult ora la care stii ca ar fi trebuit ,oricum ar fi, sa iti fi dat un semn, incepi sa te simti din ce in ce mai prost. Regandesti toata discutia, "oare a ramas ca il caut eu, totusi?", "o fi patit ceva?", "sa ii amintesc?"... si cam pe aici se rupe filmul si, daca esti fata desteapta, treci peste fara sa te afecteze si il lasi in pace pe om. Nu e nedrept sa fii nevoit sa ii amintesti cuiva de... tine?
Eu am copil. Familie, job. Timpul pe care il pierd fie numai si gandindu-ma la o situatie in care cineva a uitat sa faca ce a spus ca va face, l-as putea petrece gandindu-ma la lucruri cu adevarat importante.
Si totul poate fi rezolvat atat de usor. Nu e nevoie sa suni (asa cum fac eu, de obicei) si sa iti ceri scuze personal pentru ca nu mai poti onora un angajament, tehnologia a avansat intr-un asemenea fel incat o poti face in cateva secunde via mail, sms, etc.
Nu vreau sa fiu ipocrita. Si mie mi se intampla sa nu le mai raspund unor oameni, sa las discutii in coada de peste. De obicei, exista o explicatie foarte serioasa pentru asta, dar nu le mai raspund deloc. Dispar, pur si simplu pana am o explicatie pe care le-o pot oferi si asta e, insa eu ma refer la situatiile cele mai simple, aici. Cele in care cineva isi ia un angajament si nu il indeplineste.
E ca si cum cineva ti-ar spune: "hey, maine o sa iti dau un milion de dolari. revin cu mai multe detalii." si tu iti faci toata ziua planuri despre cum vei cheltui acel milion, iar binefacatorul uita sa iti spuna macar "bah a fost o gluma, relaxeaza-te".
Not nice.
Pe curand,
Adelina
vineri, 17 octombrie 2014
Fata!
Fata!
Da, stiu, am spus “fata!”.
Da, stiu care este parerea majoritatii despre acest
apelativ, folosit intre femei.
Nu, nu spun “fa” niciodata.
Doar “fata”.
Cand eram mica, matusa mea Iuliana, locuia in Bucuresti si
mama era foarte apropiata de ea. Si acum sunt apropiate, doar ca matusa si
unchiul meu s-au intors in Bacau si se vad mai rar. In fine, de fiecare data
cand mama o dojenea ii spunea “fata!”.. si mie mi se parea foarte comic. Asa le
spun prietenelor mele, nu mi-e jena.
In plus, nu vad unde este problema, de fapt. Se foloseste la
tara de zeci de ani, ca apelativ intre femei, cu mult inaintea actualului “Girl”
pe care il folosesc fetele.
Uneori fetele isi spun intre ele “gagico”, “p*zdo”, “fa”,
“bitch” apelative care sunt ori jignitoare ori care vin dintr-o zona oarecum..
gri, din punct de vedere etimologic. “Gagica” e dintr-un cuvant tiganesc, iar
in romana inseamna amanta, “p*zdo” e din slava si risti exprimandu-te asa pe
undeva, sa arunce mamicile cu genti de pampers dupa tine. “Fa” e o prescurtare
de la “fata” intr-adevar, dar cred ca a fost atat de intens, in timp, folosit
intre tiganci (si ce?! Bravo lor, nah!) incat cumva si-a pierdut sensul,
devenind un apelativ desuet si, cred eu, nepotrivit pentru tinere. La tara il
folosesc babele intre ele in anumite zone, deci …
“Fata” in schimb este onest. Mai ales ca in ultima perioada
a intrat intr-un fel de obscuritate. Fetele tinere isi spun intre ele “girl” si
“bitch si “dear” si “darling” incat cred ca “fata” are ceva “old school”,
atunci cand e folosit.
E ca un fel de limbaj secret intre femei. Cred ca unui
barbat i-ar fi greu sa imite, in scris, credibil o fata. Daca Bogdan, spre
exemplu, ar vrea sa ma imite intr-o discutie pe whatsapp cu prietenele mele,
i-ar fi cel putin greu.
Ele stiu exact cum il folosesc si in ce context, cred ca pot
sa anticipeze si punctuatia, in scris. Stiu ca daca incep o propozitie cu Fata!
inseamna ca tocmai mi-am amintit ceva important sau am o idee foarte buna de
impartasit J
Chiar si mamei ii mai spun, in gluma uneori… Si ma
emotioneaza intr-un fel. E ca atunci cand bei o bere cu taica-tu, fiind baiat.
Te apropie.
Cum ma simt apropiata si de prietenele mele, atunci cand le
spun, mai in gluma, mai in serios: Hai, faaaaataaaa! J
Pe curand,
Adelina
vineri, 10 octombrie 2014
De ce iubim barbatii.
In primul rand, ii iubim pentru ca suntem viclene. Pentru ca stim ca am putea trai bine mersi fara ei si, probabil ca si lor le-ar fi mai usor fara noi, dar nu-i asa?!, cand ne-am dorit noi vreodata sa le fie bine barbatilor, cu adevarat.
Spun asta pentru ca in ultima vreme imi este tot mai clar ca femeile nu isi doresc cu adevarat sa isi faca barbatii fericiti. Pur si simplu. Mai mult decat atat, dupa perioada in care suntem bune si blande si calde ca o paine proaspat scoasa din cuptor, aproape ca incepem sa ii pedepsim ca au indraznit sa apara in viata noastra si sa se lase corupti sa renunte la liniste ca sa devina sclavii farmecelor noastre, despre care aproape mereu ajung sa se intrebe daca au existat vreodata spre a-i face fericiti sau doar pentru a-i hipnotiza si a le distruge orice independenta.
Eu cred ca barbatii sunt fiinte usor de multumit si capabile de extrem de multa dragoste. Mai multa dragoste decat sunt capabile femeile sa le ofere. Mult mai multa. De asta barbatii au invatat sa gaseasca placerea si dragostea care le lipsesc in pasiuni pe care femeile nu le inteleg, in timp ce femeile invariabil se intorc mereu si mereu la nevoia de a avea... un barbat. Orice barbat.
In al doilea rand, ii iubim pentru ca suntem fudule si rele intre noi. Pentru ca vrem ca toate celelalte femei sa stie ca noi am putut! Am prins un cal salbatic, i-am aruncat latul peste gat si l-am invatat sa mearga la trap. Ura! Pune repede poza pe facebook cu el, sa stie lumea ca e al tau!
Ii iubim pentru ca suntem sadice. Femeia care nu recunoaste ca stie ca barbatul ei e de fapt ursuz seara de seara doar pentru ca s-a saturat sa se uite in fiecare vineri la Vocea Romaniei din canapea, in loc sa urmareasca emisiunea din spatele fundului gol al nevestei, minte. Sa fie clar, pentru toti barbatii, femeile stiu ca sunteti nervosi si nemultumiti ca nu mai faceti sex. Unii deloc, altii rar, daca au noroc cand e femeia la ovulatie, adica la doua saptamani. Sunt aproape sigura ca cei care produc acte de violenta in trafic, fac sex o data pe luna. Ceilalti sunt deja cautati pentru fapte mai grave sau, si mai rau, sunt resemnati si au ca hobby "cititul ziarului pe veceu".
Ii iubim pentru ca ne place sa fim mame. La nebunie. Chiar si atunci cand nu avem copii. Daca vedeti barbati care poarta caciula si fular asortate, stiti cu ce aveti de-a face. Daca un prieten va spune ca nu iese diseara in oras ca e cam obosit, sa stiti ca e pedepsit pentru ca nu a dus gunoiul de dimineata. Daca mananca la pranz legume fierte si bea "ceiutz", daca suna la radio sa spuna ca are nevoie de un ipad ca sa se joace cu sotia (in pat) N.O.V.A., daca a vazut ultimul sezon din Dallas, daca atunci cand are voie sa iasa cu prietenii, nu bea nici macar o bere ca "ma baloneaza", daca chiar si numai intre barbati, nu vorbeste niciodata neintrebat, daca poarta tricoul bagat pantaloni, daca raspunde la telefon cu "da, mami!"... nu, nu e complexul Oedip. E vina noastra. Ne place sa fim mame.
Ii iubim pentru ca ne dorim cu disperare o prietena! Dar suntem prea rele intre noi sa avem cu adevarat una. Astfel incat, e mai simplu sa fortezi un barbat sa stea dupa tine 7 ore in mall, cat iti alegi... o pereche de chiloti. Si apoi, dupa perioada oribila in care il inveti in sfarsit diferenta dintre geanta si plic, intre gri si grej, intre lycra si bumbac te poti bucura in cele din urma de cel mai mincinos... "asta iti vine cel mai bine, iubito!" pentru ca.. oricum vei cumpara doar ce vrei tu si el stie asta.
Ii iubim pentru ca suntem invidioase. Pentru ca stiu sa gateasca mai bine decat noi, sa croiasca mai bine decat noi, sa compuna mai bine decat noi, sa conduca tari, armate, revolte, revolutii, sa scrie istorii, sa intemeieze religii, scoli, sa inventeze si sa fie "user friendly"...
...pe cand noi inca dezbatem "De cate ori e normal sa faci sex pe saptamana?"
Pe curand,
Adelina
Spun asta pentru ca in ultima vreme imi este tot mai clar ca femeile nu isi doresc cu adevarat sa isi faca barbatii fericiti. Pur si simplu. Mai mult decat atat, dupa perioada in care suntem bune si blande si calde ca o paine proaspat scoasa din cuptor, aproape ca incepem sa ii pedepsim ca au indraznit sa apara in viata noastra si sa se lase corupti sa renunte la liniste ca sa devina sclavii farmecelor noastre, despre care aproape mereu ajung sa se intrebe daca au existat vreodata spre a-i face fericiti sau doar pentru a-i hipnotiza si a le distruge orice independenta.
Eu cred ca barbatii sunt fiinte usor de multumit si capabile de extrem de multa dragoste. Mai multa dragoste decat sunt capabile femeile sa le ofere. Mult mai multa. De asta barbatii au invatat sa gaseasca placerea si dragostea care le lipsesc in pasiuni pe care femeile nu le inteleg, in timp ce femeile invariabil se intorc mereu si mereu la nevoia de a avea... un barbat. Orice barbat.
In al doilea rand, ii iubim pentru ca suntem fudule si rele intre noi. Pentru ca vrem ca toate celelalte femei sa stie ca noi am putut! Am prins un cal salbatic, i-am aruncat latul peste gat si l-am invatat sa mearga la trap. Ura! Pune repede poza pe facebook cu el, sa stie lumea ca e al tau!
Ii iubim pentru ca suntem sadice. Femeia care nu recunoaste ca stie ca barbatul ei e de fapt ursuz seara de seara doar pentru ca s-a saturat sa se uite in fiecare vineri la Vocea Romaniei din canapea, in loc sa urmareasca emisiunea din spatele fundului gol al nevestei, minte. Sa fie clar, pentru toti barbatii, femeile stiu ca sunteti nervosi si nemultumiti ca nu mai faceti sex. Unii deloc, altii rar, daca au noroc cand e femeia la ovulatie, adica la doua saptamani. Sunt aproape sigura ca cei care produc acte de violenta in trafic, fac sex o data pe luna. Ceilalti sunt deja cautati pentru fapte mai grave sau, si mai rau, sunt resemnati si au ca hobby "cititul ziarului pe veceu".
Ii iubim pentru ca ne place sa fim mame. La nebunie. Chiar si atunci cand nu avem copii. Daca vedeti barbati care poarta caciula si fular asortate, stiti cu ce aveti de-a face. Daca un prieten va spune ca nu iese diseara in oras ca e cam obosit, sa stiti ca e pedepsit pentru ca nu a dus gunoiul de dimineata. Daca mananca la pranz legume fierte si bea "ceiutz", daca suna la radio sa spuna ca are nevoie de un ipad ca sa se joace cu sotia (in pat) N.O.V.A., daca a vazut ultimul sezon din Dallas, daca atunci cand are voie sa iasa cu prietenii, nu bea nici macar o bere ca "ma baloneaza", daca chiar si numai intre barbati, nu vorbeste niciodata neintrebat, daca poarta tricoul bagat pantaloni, daca raspunde la telefon cu "da, mami!"... nu, nu e complexul Oedip. E vina noastra. Ne place sa fim mame.
Ii iubim pentru ca ne dorim cu disperare o prietena! Dar suntem prea rele intre noi sa avem cu adevarat una. Astfel incat, e mai simplu sa fortezi un barbat sa stea dupa tine 7 ore in mall, cat iti alegi... o pereche de chiloti. Si apoi, dupa perioada oribila in care il inveti in sfarsit diferenta dintre geanta si plic, intre gri si grej, intre lycra si bumbac te poti bucura in cele din urma de cel mai mincinos... "asta iti vine cel mai bine, iubito!" pentru ca.. oricum vei cumpara doar ce vrei tu si el stie asta.
Ii iubim pentru ca suntem invidioase. Pentru ca stiu sa gateasca mai bine decat noi, sa croiasca mai bine decat noi, sa compuna mai bine decat noi, sa conduca tari, armate, revolte, revolutii, sa scrie istorii, sa intemeieze religii, scoli, sa inventeze si sa fie "user friendly"...
...pe cand noi inca dezbatem "De cate ori e normal sa faci sex pe saptamana?"
Pe curand,
Adelina
Nu m-atinge!
Am o problema serioasa cu multimile. Nu ma tem cand vad multimi, atata timp cat nu sunt in mijlocul lor. Concertele, mitingurile, aglomeratiile din mijloacele de transport in comun ma ingrozesc. Mirosul oamenilor la un loc, atingerea - chiar si protejata de haine - pielii unor necunoscuti imi provoaca o stare de nervozitate si panica de nedescris.
Apropierea. Ma irita la culme cand, fiind la birou, cineva se apropie prea mult de mine sa imi spuna ceva sau sa imi arate ceva. Daca ajunge sa imi respire in fata, sa isi lipeasca umarul de al meu, deja - indiferent cine e - devine insuportabil. Ce e drept, nu am aceeasi problema fata de oamenii pe care i-am acceptat deja, langa mine. Cei care imi sunt dragi, cu care am impartasit intimitatea intr-un fel sau altul, cei care s-au apropiat cu grija, ca intr-un dans in care fiecare a facut cate un pas spre celalalt sau, mai exact, cei care au invatat care este distanta la care ma simt confortabil sa stau fata de ei, exact ca porcii spinosi a lui Prutianu, cu aceia traiesc in liniste si armonie.
...dar, asa cum spunea si Dobrovolschi azi la radio, daca nu suntem apropiati si ne intalnim pe undeva si din senim ma iei in brate, ma atingi pe umar, ma saruti pe obraz fara sa initiez eu aceasta miscare... noi doi, dragule, avem o problema.
Probabil ca pe acest fond imi este oarecum dificil sa imi manifest dragostea fata de cineva (spre exemplu, fata de sot) prin ceea ce se numeste "alint". Nu, nene. Martea si joia, in anii in care politicienii si Oana Zavoranu spun adevarul, simt nevoia de a alinta fizic pe cineva (in afara de copil, ca sa clarificam). Si invers. Imi place cand, spre exemplu, in timp ce stam unul langa altul, ma ia de mana si imi mangaie cu degetul mare, palma. Genul asta de atingere ma excita, pur si simplu.
Si saruturile pe furis, pe ceafa.
Si pe umar.
Si ma bucur nespus ca are mainile lungi, astfel incat atunci cand stam in fotolii separate, ajunge cu mana la mine, suficient cat sa nu ma simt baricadata in stransoarea lui, ci libera in spatiul meu.
Si am, la propiu, nevoie de o imbratisare pe zi. Una, e suficient. Din partea lui. Sau daca nu e, din partea Ralucai sau a Dianei, a lui Vicol (azi am primit-o chiar! e big hugger baiatul asta), Cotzo (face el pe timidu' dar il banuiesc ca e hugger, de asemenea) si Pedros (credeai ca uit?!) e genul care atunci cand te imbratiseaza te umple de energie pur si simplu; asa ca in mare parte m-as putea obisnui cu cate-o imbratisare pe zi (una, da?) de la prieteni, atunci cand Bogdan nu e prin preajma.
Desi, cea mai smechera imbratisare din lume, este a lui Damian. Genul de imbratisare magica, cu obrazul lipit de umar, pe care o simti adanc in stomac si cate te face sa zambesti larg si sa uiti de deadline-uri, facturi, dureri de orice fel, drame existentiale, foame, somn si orice iti mai strica in general cheful de viata.
Dar treaba asta cu afectiunea fata de copii nu cred ca merita discutata, sunt convinsa ca toti parintii simt la fel, iar cei care nu sunt parinti nu au cum sa inteleaga, inca. Ceea ce e normal.
Dar, pe scurt, (nu chiar) dragii mei, pastrati distanta.
Daca pot observa stratul de matreata de pe gulerul camasii, sunteti prea aproape.
Am zis!
Pe curand,
Adelina
P.S: E prea mult de citit, nu?
Apropierea. Ma irita la culme cand, fiind la birou, cineva se apropie prea mult de mine sa imi spuna ceva sau sa imi arate ceva. Daca ajunge sa imi respire in fata, sa isi lipeasca umarul de al meu, deja - indiferent cine e - devine insuportabil. Ce e drept, nu am aceeasi problema fata de oamenii pe care i-am acceptat deja, langa mine. Cei care imi sunt dragi, cu care am impartasit intimitatea intr-un fel sau altul, cei care s-au apropiat cu grija, ca intr-un dans in care fiecare a facut cate un pas spre celalalt sau, mai exact, cei care au invatat care este distanta la care ma simt confortabil sa stau fata de ei, exact ca porcii spinosi a lui Prutianu, cu aceia traiesc in liniste si armonie.
...dar, asa cum spunea si Dobrovolschi azi la radio, daca nu suntem apropiati si ne intalnim pe undeva si din senim ma iei in brate, ma atingi pe umar, ma saruti pe obraz fara sa initiez eu aceasta miscare... noi doi, dragule, avem o problema.
Probabil ca pe acest fond imi este oarecum dificil sa imi manifest dragostea fata de cineva (spre exemplu, fata de sot) prin ceea ce se numeste "alint". Nu, nene. Martea si joia, in anii in care politicienii si Oana Zavoranu spun adevarul, simt nevoia de a alinta fizic pe cineva (in afara de copil, ca sa clarificam). Si invers. Imi place cand, spre exemplu, in timp ce stam unul langa altul, ma ia de mana si imi mangaie cu degetul mare, palma. Genul asta de atingere ma excita, pur si simplu.
Si saruturile pe furis, pe ceafa.
Si pe umar.
Si ma bucur nespus ca are mainile lungi, astfel incat atunci cand stam in fotolii separate, ajunge cu mana la mine, suficient cat sa nu ma simt baricadata in stransoarea lui, ci libera in spatiul meu.
Si am, la propiu, nevoie de o imbratisare pe zi. Una, e suficient. Din partea lui. Sau daca nu e, din partea Ralucai sau a Dianei, a lui Vicol (azi am primit-o chiar! e big hugger baiatul asta), Cotzo (face el pe timidu' dar il banuiesc ca e hugger, de asemenea) si Pedros (credeai ca uit?!) e genul care atunci cand te imbratiseaza te umple de energie pur si simplu; asa ca in mare parte m-as putea obisnui cu cate-o imbratisare pe zi (una, da?) de la prieteni, atunci cand Bogdan nu e prin preajma.
Dar treaba asta cu afectiunea fata de copii nu cred ca merita discutata, sunt convinsa ca toti parintii simt la fel, iar cei care nu sunt parinti nu au cum sa inteleaga, inca. Ceea ce e normal.
Dar, pe scurt, (nu chiar) dragii mei, pastrati distanta.
Daca pot observa stratul de matreata de pe gulerul camasii, sunteti prea aproape.
Am zis!
Pe curand,
Adelina
P.S: E prea mult de citit, nu?
marți, 7 octombrie 2014
Dezbracata.
In ciuda faptului ca prietenii si apropiatii mei ma stiu drept o persoana deschisa si volubila, trebuie sa recunosc - cred ca prima oara cu voce tare - ca in general mi-am exprimat foarte greu sau deloc sentimentele. De cele mai multe ori pentru ca nu erau pur si simplu sau pentru ca mi-era jena sa spun cu glas tare ca am nevoie de atentie sau de intelegere. N-as fi recunoscut niciodata ca sufar dintr-un motiv anume sau degeaba, ca ma afecteaza orice lucru marunt care se intampla in jurul meu.
E drept ca, in timp, am gasit modalitati - unele sanatoase, altele chiar deloc - sa depasesc aceasta inclinatie catre depresie, pe care o am de cand eram chiar foarte tanara.
Pe acest fond, in adolescenta am incercat de cateva ori sa atrag atentia asupra mea prin diverse metode, unele dintre ele chiar periculoase pentru sanatatea mea.
Chiuleam de la liceu frecvent si ma refugiam in biblioteca "Ioan Slavici" din Dorobanti unde citeam pe nerasuflate orice imi pica in mana. Eram la vremea aceea constienta deja de problema mea, astfel incat gasisem tratamentul pentru a adormi fiara din mintea mea, care ma indemna mereu sa strivesc sub picior orice pornire jucausa a sinelui meu de 14 - 15 ani.
In timp, am tradus pentru altii mereu, perioadele de lene excesiva, de lehamite si de iritabilitate fara motiv, ca fiind cauzate de stres, de oboseala, de diverse probleme de la serviciu. Colegilor de la munca le dadeam de inteles ca motivele sunt din viata personala. Minteam foarte des, daca nu permanent, cand venea vorba despre mine.
Insa cumva, in ultimii doi ani, de cand sunt mama, fara sa imi dau seama, m-am schimbat.
Nu am aproape nicio teama in a recunoaste ce simt, ce gandesc, aproape ca nicio retinere in a face ceea ce simt ca este bine pentru mine. Ma simt in stare sa o iau mereu de la inceput, indiferent despre ce este vorba.
Nu mi-e jena de problemele mele, nici de cele personale, nici macar de cele de cuplu.
Exista.
Nu numai pentru mine, sunt convinsa. Am inceput sa ma bucur ca sunt om si nu animal, ca am defecte si nu simt nevoia sa le mai ascund.
Astazi i-am spus sefei mele ca sunt imprastiata si ca asta este. Nu pot face nimic sa schimb asta, am incercat 27 de ani. Si ai mei au incercat, si profesorii si alti sefi inaintea ei, tot fara succes.
Sunt imprastiata si nu mi-e rusine cu asta. Sunt chiar haioasa.
Nu mai mint nici macar clientii, ca nu am pix ca l-am lasat in masina. Le spun ca nu am, ca sunt pur si simplu imprastiata cand vine vorba despre asta. Si toti rad si imi imprumuta unul. Ca si sefa mea.
Daca vreunul o sa ma dea afara pentru asta, ghinionul lui.
Nu a avut rabdare sa vada ce om minunat sunt in rest.
Si chiar sunt.
Exista un motiv pentru care vreau sa incep acest blog cu tonul asta trist.
Nu sunt super femeia. Nici supraomul.
Sunt doar una. Mama, nevasta, fiica, prietena.
Nu intotdeauna in ordinea asta, pentru ca nu stiu sa fiu perfecta.
Si nici nu vreau. Defectele mele sunt atat de surprinzatoare si de noi mereu, incat mi se pare ca sunt infinita.
Ca si blogul asta.
Pe curand,
Adelina
E drept ca, in timp, am gasit modalitati - unele sanatoase, altele chiar deloc - sa depasesc aceasta inclinatie catre depresie, pe care o am de cand eram chiar foarte tanara.
Pe acest fond, in adolescenta am incercat de cateva ori sa atrag atentia asupra mea prin diverse metode, unele dintre ele chiar periculoase pentru sanatatea mea.
Chiuleam de la liceu frecvent si ma refugiam in biblioteca "Ioan Slavici" din Dorobanti unde citeam pe nerasuflate orice imi pica in mana. Eram la vremea aceea constienta deja de problema mea, astfel incat gasisem tratamentul pentru a adormi fiara din mintea mea, care ma indemna mereu sa strivesc sub picior orice pornire jucausa a sinelui meu de 14 - 15 ani.
In timp, am tradus pentru altii mereu, perioadele de lene excesiva, de lehamite si de iritabilitate fara motiv, ca fiind cauzate de stres, de oboseala, de diverse probleme de la serviciu. Colegilor de la munca le dadeam de inteles ca motivele sunt din viata personala. Minteam foarte des, daca nu permanent, cand venea vorba despre mine.
Insa cumva, in ultimii doi ani, de cand sunt mama, fara sa imi dau seama, m-am schimbat.
Nu am aproape nicio teama in a recunoaste ce simt, ce gandesc, aproape ca nicio retinere in a face ceea ce simt ca este bine pentru mine. Ma simt in stare sa o iau mereu de la inceput, indiferent despre ce este vorba.
Nu mi-e jena de problemele mele, nici de cele personale, nici macar de cele de cuplu.
Exista.
Nu numai pentru mine, sunt convinsa. Am inceput sa ma bucur ca sunt om si nu animal, ca am defecte si nu simt nevoia sa le mai ascund.
Astazi i-am spus sefei mele ca sunt imprastiata si ca asta este. Nu pot face nimic sa schimb asta, am incercat 27 de ani. Si ai mei au incercat, si profesorii si alti sefi inaintea ei, tot fara succes.
Sunt imprastiata si nu mi-e rusine cu asta. Sunt chiar haioasa.
Nu mai mint nici macar clientii, ca nu am pix ca l-am lasat in masina. Le spun ca nu am, ca sunt pur si simplu imprastiata cand vine vorba despre asta. Si toti rad si imi imprumuta unul. Ca si sefa mea.
Daca vreunul o sa ma dea afara pentru asta, ghinionul lui.
Nu a avut rabdare sa vada ce om minunat sunt in rest.
Si chiar sunt.
Exista un motiv pentru care vreau sa incep acest blog cu tonul asta trist.
Nu sunt super femeia. Nici supraomul.
Sunt doar una. Mama, nevasta, fiica, prietena.
Nu intotdeauna in ordinea asta, pentru ca nu stiu sa fiu perfecta.
Si nici nu vreau. Defectele mele sunt atat de surprinzatoare si de noi mereu, incat mi se pare ca sunt infinita.
Ca si blogul asta.
Pe curand,
Adelina
Abonați-vă la:
Postări (Atom)