Bucurestiul zambea

Astazi Bucurestiul zambea.

Si ghici ce! M-am luat si eu dupa el. I-am imprumutat goliciunea, detasarea, lumina.

Si daca tot sunt cu datorie, macar sa fac ceva cu ea, nu?

Am luat-o la pas spre locul meu de pacatos.

Da mai, eu cred ca toti suntem un fel de zombi uneori si ca transformarea asta survine diferit. Fiecare cu monstrii lui: mancarea, bautura, tigari, haine, bijuterii, electronice etc.

Ai mei nu sunt din categoriile de mai sus. Nici macar cel cu shoppingul nu m-a ademenit, spre disperarea Adelinei.

Timpul meu e oprit cand dau de un loc ca Humanitas-ul de la Cismigiu sau Carturesti-ul de la Romana.

Am ajuns la Humanitas, mi-am luat o carte,
doza mea de dependent si un ceai negru cu lapte.
Am savurat primele pagini intr-un fotoliu divin de moale, printre carti, diferite entitati si arome de ceaiuri.

Si acum sa iti zic ce voiam de fapt. Eu am putut sa citesc fara sa ma gandesc la nimic. Mintea-mi era curata si in ea se scriau doar primele pagini din..

Tu poti sa faci asta?
Te atentionez ca nu e usor.


Raluca.

Fight Club

Hello, teenage girl!
I've missed you. What have you been doing all this time? We must catch up some time.

May I start?
Well, guess what! It's not as cool as you've thought to be a woman.

I have a job. Can't help myself: you're gonna be a programmer!
You are still a pain in the ass when you want something and fulfill every fucking task.

I do sports, so you're gonna be fit at 24 too, but..you're not playing volleyball anymore. Sorry!
And now I'm gonna make you faint: I'm wearing dresses, skirts, silk blouses and even high heels.

Hey! Don't be like this! You look nice. I still like leather,boots and black, chill!
No, there are no boobs. Magic doesn't work for us, you know it.

You somehow act as a machine or something: no feeling, no remorse. You just have the answer for every question.



Hey, woman! I'm getting bored. Keep your mouth shout for a little.
My turn!

You look sad to me. I mean, yes you have a career, you can do whatever you want, you dress better than I do, but you tend to become a freak.

I don't care about money, clothes and all those fancy things that you're talking about.
I'm in love. Even though I think I've missed my chance, I am grateful that I'm still a human being.

I did a lot of mistakes..I know. I don't control myself as you do. I act and then think...but I feel.
Haha! In your face!
Hey, don't be mad. Just joking, you know me.
I need a helping hand.

What should I do? This Faded Blue says that we are from different worlds, but his deeds are opposite to all his statements.
Can you tell me? You always have the answers. All I know is ask.




.............
Raluca

Quod scripsi, scripsi.

The devil wears Santa clothes

Hai ca a venit si decembrie.

Marketing-ul e in floare, la fel ca mucegaiul pe ceva gatit si uitat in soare.
Incepe usor, vizual: recunoaste..ai dat fuga pe 1 sa vezi luminitele si ti-au umplut sufletul de bucurie.

Azi te-ai dus sa iti iei ce aveai nevoie, sa zicem..hartie igenica si ai dat fuga si la raionul cu decoratii de Craciun. A fost atat de tentant si frumos colorat incat ai ajuns la casa fara hartie, dar cu suport de lumanari sclipicios. Nici macar nu ai lumanari, nu?

Radiourile iti induc usor, usor, starea de hipnoza cu linele colinde si clinchete de zurgalai.
Te-a prins, nu? Simti ca esti alt om, mai bun, mai usor.

Si acum, te intreb si eu ceva, pana la 1 decembrie ce ai patit? De ce nu iti permiti euforia asta in fiecare luna, zi?

Vrei sa iei cadouri. Macar aici asculta-ma putin si nu te mai lasa corupt de reclame si produse cu reni.
Gandeste-te...ai avut atatea discutii cu persoana in cauza. La un moment dat, trebuie sa ii fi scapat o dorinta, o afinitate.

Poate e o carte, un bilet la teatru, un CD...poate pur si simplu o discutie la un pahar de vin. Lasa lumanarile, coronitele, chestiile cu rosu si ia ceva de care chiar are nevoie persoana respectiva.


Ho..ho..ho!
Mos Craciun nu exista, dar tu poti sa il faci tangibil in orice zi din an.


Raluca.

De ce ai atatea asteptari??

Din umila mea experienta de viata, mi-am dat seama ca toti traim intr-o lume a asteptarilor si ma intreb de ce trebuie sa ne complicam in halul asta.

Hai sa luam pe rand cateva situatii.

Sa zicem ca e ziua ta. De ce te astepti sa te sun si sa iti incant auzul cu un banal "la multi ani"?
Accepta ca pentru mine cifra aia nu inseamna nimic. E poate doar o zi de luni. Nu mai bine imi spui ceva ca: "Hey, maine e ziua mea. Hai sa bem ceva - simt nevoia sa sarbatoresc."
Asa mi-as aminti si eu si ne-am bucura impreuna. Chiar sunt de lepadat ca nu tin minte ziua in care ai renuntat tu la placenta?

Next. Sa zicem ca ma vezi la birou. Instant iti faci un tipar in mintea ta. Apoi, ai sansa sa ma vezi intr-o zi normala, departe de business si, in loc sa faci diferenta intre partea mea profi si cea umana, te astepti sa fiu acelasi robot. Toti avem un ficat si un sistem nervos care se debusoleaza dupa ceva alcool. E chiar asa greu de crezut? Partea cea mai amuzanta e ca te astepti ca eu sa tin cumva cont de entitatea ta.

E weekend. Vrei sa te detasezi cumva de toata monotonia saptamanii dar nimeni nu te scoate in oras. Prietenii tai au iesit si nu te-au chemat. Te asteptai sa te sune, nu? Hai sa fim seriosi. De ce nu ii intrebi daca poti sa mergi? Si daca refuza, care e problema? Asta nu ii mai face prieteni? Nu..fiecare are motivele lui. Fa lucruri sa se intample.

Eu am facut asta saptamana trecuta. Am dansat si am cunoscut oameni frumosi, fara sa ma gandesc..vai...ce urat din partea prietenilor mei ca nu si-au aruncat problemele pe geam ca sa vina cu mine.

Si acum sa vorbim despre cel mai sensibil subiect. Cum vrei tu sa isi dea seama un barbat/femeie ce e in mintea ta? Fiecare se manifesta in felul lui. Cum sa te astepti ca nu stiu ce gest sa insemne ceva?
Poate nici nu a bagat de seama omu'.

Ai auzit de Divide et Impera? Nu ma apuc sa iti zic semnificatia din latina sau pe cea din lumea programatorilor. Ideea e ca nu exista nimic complicat in lumea asta a noastra, ci multe lucruri simple.
Eu ma intamplu de ceva vreme si cred ca si tu ai putea macar sa incerci.

Intreaba, cand ai indoieli.

Raluca.

Dar din dar se face Rai.

                Nu stiu cum sunteti voi, dar eu - cel putin de cand sunt mama - sunt foarte impresionabila cand vine vorba de copii sarmani sau bolnavi. Pentru ca din cauza jobului pe care il am sunt aproape permananent pe drumuri, ma lovesc zilnic de mizeria sociala din Bucuresti.

Spre exemplu, pe calea Victoriei este o mama cu doi copii mici. Un bebelus si o fetita de vreo 10 ani. Seara isi culca copiii pe scarile unui butic, iar ziua ii mai tine la caldura la gurile de aerisire ale hotelului Radisson. Pe bebelus il pune chiar in aerisire, fetita e maricica astfel incat sta de obicei pe vine, cu spatele spre aerisire.

In parcarea centrului comercial din Baneasa sunt aproape permanent doi copii. O fetita si un baietel. Cara de 'colo 'colo cate un teanc de carti vechi, ca sa le vanda. Sa nu cerseasca. Asa i-o fi invatat "stapanii lor". Zilele trecute trageau cu ochiul la un tata care impingea impreuna cu baiatul lui, un carucior cu cumparaturi si fetita zice "Mamah uite ce au aia acolo!"...

Undeva prin Ferentari exista o strada care se numeste "Drumul sinei" sau ceva asemanator. Toata strada este strabatuta de o conducta mare pe unde trece apa calda cred... Dimineata, cei care stau pe acolo in cutii de carton, isi intind copiii pe acea conducta. Bebelusi, copii mai mari... Stau infofoliti in fiecare dimineata calare pe conducta. O sa le fac o poza intr-o zi...

Saptamana trecuta, cred ca sambata, pe o strada in Bucuresti o femeie oprea masinile. O prostituata. La a doua privire, am realizat ca in spatele ei era un barbat cu o infatisare deloc prietenoasa care tinea de mana o fetita de vreo trei ani, superba - nici nu parea copilul lor - intr-o rochita rosie, cu capul descoperit, nefiind cald. Femeia oprea masinile cu copilul ei de fata. Am sunat la 112. Au venit rapid de pe strazile alaturate. (nu pot continua ca ma busesc emotiile)...

La rondul George Cosbuc, tot pe unde o mai ia coloana oficiala uneori, este un baiat - Cristi - are vreo 12 ani acum. Il stiu de vreo 3. Cerseste. Mai are doi frati mai mici, dintre care unul bebelus.
Vara trecuta era incantat ca s-a inscris la scoala. Ca o sa invete. Anul asta l-am vazut in repetate randuri suparat. Inainte era mai vorbaret. Cand ii mai dadeam ceva - eu sau sotul meu - mai povestea ca merge la scoala sau ne spunea pur si simplu ca e bine.. in felul lui. De ceva timp e trist, nici nu ne mai raspunde cand il intrebam cum ii e. Nu stiu ce i se intampla. Ultima oara cand l-am intrebat cum e la scoala, mi-a spus ca nu s-a mai dus si a trecut sa cerseasca la alta masina.

Si tot asa...
Stiu ca e o moda sa te prefaci ca nu iti pasa. Sa ignori realitatea cruda din jurul tau, sa te concentrezi doar pe ce  iti face bine. Si cred ca, pentru noi cei care asteptam un salariu in fiecare luna, este un mecanism de aparare care functioneaza.

...dar! cand furi zeci de milioane de euro din banii publici, nu simti oare deloc nevoia sa faci ceva, macar cat sa nu arzi in smoala incinsa pe lumea ailalta? Stau si  ma intreb.
Dupa ce ai primit informatia ca tocmai ti-a fost alimentat un cont offshore cu 10 milioane de euro si esti in masina, sa zicem, nu simti asa nevoia sa ajuti? Macar un pic, dintr-un fel de euforie. Ma gandesc ca esti euforic cand stii ca poti sa nu mai muncesti o zi in viata ta si tot ti-ai permite sa fii bogat pana la adanci batraneti...

Nu s-o gandi niciunul sa faca pe numele matusii Tamara un orfelinat, asa cum trebuie? Sau pur si simplu, sa fie Mr. Carrisford pentru un copil, o zi macar? Oare atunci cand dl. Cocos isi cadoriseste "sarmana" amanta cu cate un bemveu, nu i-o da mana sa ajute si mama care isi incalzeste copiii la gura de aerisire?


Spontan. Pur si simplu. Inainte sa intri intr-o crasma, sa te apropii de un copil din asta si sa ii spui "Cum te cheama tata? Ce ai mancat azi?" si sa ii faci o bucurie. Macar in ziua aia.


Cand esti politician si faci intelegeri cu toti penalii, nu te simti oare macar un pic responsabil pentru toate familiile care raman in strada zilnic din cauza proastei tale judecati (si nu numai a ta)? Oare lui Victor Ponta, in drumul lui dinspre Pipera spre parlament sau catre vreo televiziune, nu i-a batut niciodata la geam un copil? Nu, ca are escorta.
Nici nevasta-sa, in drum spre Victoria 46, nu s-o fi lovit de copiii pe care ii usuiesc paznicii, ca sa nu strice cheful de viata a demoazelelor care isi fac veacul pe acolo?
Sau fi-sa, o fi intrebat-o oare pe mama-sa vreodata de ce, din cand in cand, in Herastrau mai vin si copii care in loc sa se joace, cara gunoaie?

Zic si eu.
Oare nu se simte niciunul responsabil?
Macar un pic. Si daca se simt - pentru ca vreau sa cred ca din cand in cand se transforma din monstri in oameni - dau un pic din tot ceea ce fura si altora?
L-as intreba si eu pe unul dintre ei, cum m-a intrebat pe mine o batranica in curtea Ateneului:

- Domnita, daca va prisosesc niste bani, ma puteti ajuta si pe mine?


Trist.

Pe curand,
Adelina

Sa nu.

Sa nu ma minti

Sa nu transformi sunetele

Silabele, cuvintele

In ceva ce nu pot ierta.

Sa nu ma minti.

Sa nu ma minti

Ca sunt desteapta

Ca sunt cocheta

Ca sunt asa si asa

Sa nu ma minti.

Sa nu ma minti

Ca stii mai bine

Ca ai vazut mai multe,

Ca esti mai mare

Ca esti tare ca piatra.

Sa nu ma minti.

Sa nu ma minti.

Ca nu iti pasa

Ca ti-e bine

Ca nu mai e nimic

de vrut, de cerut.

Sa nu ma minti.

Sa nu ma minti 

Ca pamantul e rotund 

si ca nu m-am prabusit inca

pentru ca ma tii tu strans de glezna.

Sa nu ma minti

Ca ne stim de-o viata

Ca inainte sa fii tu ai fost eu

Si-acum suntem doi.

Sa nu ma minti

Ca ploua din cer

si nu invers

Ca ar insemna ca uneori plang peste tine. 

Sa nu ma minti

Ca ziua se termina cand incepe noaptea

Nu vreau sa stiu ca traim doar jumatate.

Sa nu ma minti

Ca m-am nascut dintr-una

Cand eu stiu ca erai singur pe pamant.

Pana la mine.

Si nu te tinea nimeni de glezna

Si nu ploua niciodata

Si n-ai fi stiut niciodata

Cand e noapte.

Sa nu ma minti

Ca ai fost primul creat

Si din tine s-au nascut toti.

Din tine am inviat Eu!

Sa nu ma minti.

Ca te minti pe tine.

Sprite - Spune pe bune!

Let's go back to Thelma's story a little.

She was blaming Matthew for taking away from her eight years of precious moments.
She said that she would have felt released if he didn't ignore her, if she knew she meant something to him.
If you are a winning pussy I thing you totally agree with her.
Did it ever cross your mind why Matthew vanished? Well, he had his monsters. His life was happening too.
I look at Thelma and  think she is  just a selfish bitch.
Stop judging and creating all kind of useless hypothesis.
People are plain, but different.

I must confess I've been in Thelma's shoes for a while.
But there's the fucking truth: you must accept someone doesn't miss you.

Today my mind is naked but yours is not.

Raluca.

Pardesiul roz bonbon

Vineri. Vinerea trecuta. Dimineata, inainte sa ies pe usa, il caut pe Bogdan sa ne spunem "la revedere". Ma urmareste pe scari coborand, apoi de la geam in curte, cum ma chinui cu portile. 

Seara, ajung acasa, ma asteapta cu Damian, in sufragerie. Imi las paltonul roz bonbon, raman in pantalonii negri si camasa neagra si ma joc un pic cu Damian, pana sa ma schimb.

Spre seara, culcam copilul si ramanem de vorba.

Redau aici intr-un dialog aproximativ.

- ... si ai vazut cum m-am imbracat azi.

- Ah da, in costumul gri, nu?

Soc si groaza. Repet. Pardesiu roz bonbon, pantaloni negri foarte stramti si o camasa cu un model foarte dramatic, cu maneci bufante si transparenta, neagra. 

- Cum in costumul gri? Asa am fost imbracata marti..

- Nu, azi.. Nu erai cu ala gri? De ce imi amintesc eu asa?

- Pai tu sa imi spui.. Nu-ti amintesti absolut nimic despre cum aratam azi? Ai ramas in usa cand am plecat, te uitai la mine de la geam, ti-am facut cu mana... Chiar nu ti-a sarit nimic in ochi????

- Nu. Atat imi amintesc. Costumul gri... si... Ah! Gata! Ai avut pantofii aia verzi...

Asa e. Purtam o pereche de pantofi kaki, care abia se observau de altfel in toata combinatia aia. 

- Cum naiba, din tot ce aveam pe mine, tu iti amintesti numai pantofii??? De ce?!

- Pai te-am vazut cum coborai scarile si apoi m-am uitat pe geam la tine sa vad daca ai sa cazi, pe piatra aia.. 

- Si, cand inchizi ochii, nu vezi si ce era mai sus de pantofi?

- Nu. Doar pantofii mi-i amintesc. Atat. Da' cand ai venit acasa te-ai schimbat imediat, nu?!

...

Nu. Statusem vreo ora, cel putin, imbracata asa prin casa. 

Acum stiu, probabil ca majoritatea femeilor s-ar simti lezate ca sotul nu le observa. 

Eu in schimb, zic: Va dati seama ca, in timp ce noi ne imbracam cat mai bine ca sa le atragem atentia (nu va cacati pe voi, stiti ca de asta o facem toate), ei stau si se gandesc... "Cum dracu' o merge frate pe tocurile alea?!".

Am zis.

Pe curand, 

Adelina

Taxi driver

1 sau 2 a.m., la Universitate.
Trebuia sa iau un taxi pana acasa.

R: Buna-seara! Mergem in ..., Bulevardul....
TD: Ok.
R: Nu pornesti aparatul?
TD: Pai..
R: M-ai prins intr-o pasa foarte buna. Te las sa profiti de asta. Cu cat ma suprataxezi?
TD: 30 de lei.
R: Hm..asta e cursa de 15 lei, da fie.
TD: Pai ce sa fac si eu? Profit si eu cum pot de tine.
TD: Te deranjeaza daca fumez?
R: Nu, deloc. Hai ca iti tin companie.
TD: Ai pantaloni de piele, bricheta Zippo, fumezi tigari groase..se vede ca esti altfel.
R: Merci. De ce sa fiu la fel?
R: Tu mai faci si altceva in afara de asta?
TD: Da..incerc sa imi termin studiile.
R: Bravo tie!
TD: Da..incerc sa fac asta si apoi las sa mi se intample lucrurile. Am fost setat pana acum sa am un job bun, familie, copii si nu mi-a iesit nimic.
TD: Da tu ce faci?
R: Sunt programator.
R: Primul bloc pe dreapta, te rog.
R: Ai grija si mai profita de cativa ca mine. Poate iti iei un Zippo din suprataxa, daca tot iti place asa mult.

Curioasa seara!

Tot eu,

Raluca.

Who the fuck has ever seen a soul?

Da. Stiu. E in engleza. Treceti peste.

Nu, serios. Sa imi spuna si mie cineva cine a vazut un suflet vreodata. Vreau sa vina sa imi spuna mie "bah io l-am vazut! E rotund si pluteste. e printre noi. Uite, il vad acum!" sau "Eu l-am vazut o data. Iesea ca o lumina din gura unui mort.. Pe bune, nu in film". Unul!

Am gugalit. Poate nu am gugalit suficient. Astept sugestii, daca stiti voi.

Asa, din moment ce nimeni nu a vazut vreodata vreunul de ce-l numim suflet si de ce ne bazam toate existenta pe el? Si la ce ne raportam de fapt atunci cand facem asta?!.

Nu vreau sa intru in filozofie sau religie, s-ar putea sa nu ma pricep, cine stie?

Este dovedit stiintific (da, de englezi :) ) ca sufletul nu exista. Google it.

Daca nu e decat o insiruire nesfarsita de ganduri si de actiuni inseamna ca el poate fi modificat permanent, nu? Poate fi corupt.

Spre exemplu, daca vrei o para, pe care nu o ai. Esti la tine acasa si iti doresti o para. Intamplator. Poti perde toata seara, gandindu-te la cat de buna ar fi o para sau poti sa te culci si dimineata vezi tu de ce ti-e pofta. Sau, poti sa te imbraci si sa te duci sa iti cumperi. Sau poti citi o carte buna. Sau poti pierde vremea.. la un film.  Sau iti prajesti o felie de paine, o ungi cu unt si cu magiun. Ca in copilarie...

Ce vreau sa spun este ca daca e sa dai vina pe cineva, da pe tine. Nu pe suflet.
In cel mai rau caz este doar receptorul lucrurilor pe care ti le faci.
Si ar trebui sa te invinovateasca el pe tine.

Intotdeauna exista o alternativa mai buna.

Pe curand,
Adelina

Obsesii

M-am apucat sa citestc o carte. E vorba de recomandarea Nebuneidelegat: "Calaul dragostei".
Initial am zis ca o sa o dezbatem putin dupa ce o termin, dar in seara asta mi s-au aprins cam multe beculete. Ca sa nu mi se arda generatorul, am sa incep cu incalceala mea de idei si intrebari.

Pana acum, e vorba despre obsesii. Imi dau seama ca obsesia e o forma de autism.
Pur si simplu te concentrezi pe o fantasma erotica, profesionala etc si pierzi contactul cu lumea din jurul tau - lucru sustinut si de doctorul din carte.
Thelma in schimb, nu e constienta de automutilarea ei.

Acum am o dilema: ce e mai bolnav oare? Sa refuzi complet adevarul sau sa constientizezi ca totul e o minciuna si sa continui?
Am vrut sa cunosc un om in perioada asta - nu m-a lasat - dar,  cat am ciupit eu din bagajul lui, mi-am dat seama ca are o colectie de obsesii care nu numai ca nu il lasa sa se bucure de ce are in fata, in farfurie, pe fundal, dar ii  controleaza si actiunile viitoare. Omul pare sa caute alta manie continuu.

Trebuie sa nu intru in iadul asta. Desi, sincer, imi mai frig talpile uneori. Tu mi le-ai mai racorit cateodata si iti multumesc.
Chiar si munca asta. Nu e ok sa ies din corporatie si cand stau in cada si beau un pahar de vin, sa ma gandesc cum sa rezolv nu stiu ce bug.

Oare ce o sa se mai intample? Cred ca Thelma o sa il faca pe terapeut sa se indragosteasca si sa devina un zombi ca ea.

Adelina, poezia Obsesii  de Bacovia iti ring a bell cumva?

Straine, cum te simti cand asisti la discutiile dintre mine si prietena mea?

Hai ca te-am zapacit. Revin cand o mai iau razna sinapsele mele.

Pur si simplu,

Raluca.

Ma intamplu

Iubita mea,

Eu m-am plictisit dupa faza a doua din "Despre relatii".
Job, munca, treburi de casnice si fiecare lucru ordinar facut impreuna..toata melodia asta pusa pe repeat mi-a dat shut down la sistemul de "cum ar trebui sa fie".

Am ales sa nu mai traiesc in basme si sa ma accept ca o punga de organe organizate de un creier narcisist. "De ce?" - nu e intrebarea potrivita.
Pentru ca pot si viata e a naibii de imprevizibila.

Azi savurez un pahar de demisec rosu si ma gandesc ce loc din lume  urmeaza sa explorez, in care carte ma voi regasi, cu ce piesa de teatru sa imi hranesc monstrul infometat dupa cultura si cine este omul frumos pe care am sa il cunosc.

Nu simt nevoia sa dau socoteala, sa ma explic. Sunt un om liber si asa am sa raman mereu.
Te tin la curent.

Scuze, straine! Am fost nepoliticioasa.
Numele meu e Raluca,

Incantata.

Despre relatii

Eu zic ca pentru majoritatea dintre noi lucrurile in viata se intampla la fel, oricat ne straduim sa nu fie asa. Cu toate ca ne schimbam ca indivizi zilnic, unele lucruri se intampla in general la fel pentru toti. Sau pentru majoritate.

Spre exemplu, cuplurile evolueaza destul de cliseizat. Cel putin pentru mine, asa cum observ la cei din jurul meu si chiar la mine insami, de-a lungul vremii.

La inceput, pasiune mare. Nu va mai saturati unul de altul. Va minunati in fiecare zi de cat de bine va intelegi, cat de potriviti sunteti, cat de bine va.. asortati. Descoperiti permanent lucruri noi, cautati permanent lucruri in comun.

Cam in aceeasi perioada va instrainati de prieteni (nu-i nimic, ei stiu ca e doar o faza). Vreti sa experimentati totul impreuna, petreceti impreuna sfarsitul de saptamana, incepand de vineri. Plecati in escapade de weekend. Ea inca nu iti face observatii despre cum conduci. nici despre cum mananci. Crede ca esti adorabil. Tu nu-i spui nimic despre pantofii nepotriviti pentru munte sau despre cat ii ia sa se dea cu rimel. Poate nici nu se da, se simte bine asa.. naturala, acum ca stie ca si-a gasit "pe cineva".

Va futeti. Pardon. Faceti sex. Nu, nu e dragoste. Aia apare in a doua faza. Momentan, va futeti ca chiorii. Oricum, oriunde. Daca sunteti genul ala, va spuneti clar si concis ce va doriti. Total intamplator, ce iti place tie, place si celuilalt. Si invers. "Mie imi place cu sosetele in picioare, te deranjeaza?"...
Va duceti la munca avand ochii prastie in cap, dar nu-i nimic. Va alimentati unul pe altul cu energie.

In faza a doua deveniti casnici. Va place sa experimentati viata de cuplu, in toate formele ei. Ea e surprinsa de calitatile ei de nevasta, tu devii si mai responsabil. Repari chestii minore prin casa, fara sa ti se atraga atentia. Deveniti romantici si asezati. Va uitati la MasterChef. Va petreceti duminicile urmarind filme de pe torrenti, gatiti cate ceva, poate chiar incepeti vizitele pe la mama. Faceti cumparaturi impreuna, din cand in cand plateste ea. Incepe sa iti faca usor, usor observatii despre felul in care te imbraci. Sau despre cum conduci. Totul pentru ca "iti vrea binele".Tu incepi sa ii atragi atentia ca e cam cheltuitoare... Sau cam prea lipsita de spontaneitate. Va ciondaniti, va impacati in pat. Nu mai faceti sex. Faceti dragoste. Nu la fel de des, dar mai intens, cica.


Cam pe aici, cred eu ca se decid cuplurile sa se casatoreasca - cele care fac asta in primul an.

In faza a treia, aerul in intimitate devine toxic daca nu deschizi usa. Astfel incat, incepeti sa iesiti in lume. Nu mai este suficient sa fiti doar voi doi, aveti nevoie de companie. Cam atunci iti aduci aminte din nou de prieteni, Intri din nou pe facebook, verifici cine ce a mai facut.. sortezi prietenii in "buni de cuplu" si "nok" in mintea ta si te gandesti la o solutie despre cum sa ii spui ca vrei sa iesi cu baietii. Sau cu fetele... In restul timpului, organizati intalniri la voi acasa, sa vada lumea cat de bine gateste ea si cat de bine va sta ca un cuplu. Le povestiti prietenilor istorioare hazlii cu voi doi, va tachinati.. uneori, chiar prea mult. Le dati sfaturi celor care sunt "la inceput" cu autoritatea unora care au trecut prin multe. Din cand in cand, vorbiti despre casnicie. Va imaginati ca ar fi perfecta. El nu vrea decat maxim doi copii, tu nu ai sa le dai niciodata sa manance de la Mc'Do. Vreti o nunta simpla, doar cu cei apropiati... "MAXIM 100 de persoane!", ii zici.

Faceti sex regulat, din bun simt. Nu sex, dragoste. Regulat, adica regulat el vrea, iar tu vrei sa fii tinuta in brate.

Cred ca in faza decisiva, care poate fi ultima sau ultima inainte de casatorie efectiv (care e alta poveste, da' o sa scriu despre asta alta data) se dau cartile pe fata. Ea nu suporta ca nu iti dai sosetele jos in pat, tu crezi ca exagereaza cu dragostea pentru animale. Faceti sex pentru ca ea stie ca trebuie si tu pentru ca ai nevoie. In timpul asta, cel putin unul dintre voi se gandeste la ce are de facut a doua zi sau la cat de ciudat se vede de fapt alunita de pe barbia cam ascutita a...

Te deranjeaza cand plescaie. Cand mananca chipsuri. Mar, alune si popcorn. Isi lasa sosetele peste tot. Sau, te miri in tacere despre utilitatea cuibului de pasari pe care il poarta in varful capului, de la o vreme. Nu stii cand a aparut; cand ai cunoscut-o avea plete lungi pe umeri. Nu-i vezi talia sau sanii, ascunse sub tricoul tau pe care il poarta in bucatarie. Tricoul tau! Pentru ea, nici tu nu esti mai breaz, De la atata mancare buna, camasa iti pocneste sub sacou. Gafai. Esti pasionat de fotbal. Mult prea. Nu le placi pe prietenele ei, altfel de ce nu ai vrea sa iesi si tu cu ea si cu ele?! Conduci ca un nebun.
 
Inainte sa iesiti in oras va asigurati ca aveti telefoanele incarcate full ca sa aveti subiect de conversatie.

Asa ca intr-o relatie sunt doua momente in care cei doi se gandesc sa se casatoreasca: cand relatia incepe sa se deterioreze de fapt sau cand relatia e in cea mai frumoasa perioada a ei (adica in faza a doua). Unii se casatoresc cand nu se mai suporta, pentru ca - in ciuda tuturor celor de mai sus - probabil ca in timp oamenii chiar ajung sa simta unul pentru celalalt lucruri mai presus de intelegerea mea sau pentru ca "trebuie". Din cauza varstei, din cauza experientelor anterioare si mai proaste, pentru ca e convenabil sau comod.


Treaba e, asa cum am invatat eu pe spinarea mea dupa prima casatorie si in cursul celei de-a doua - care nu s-a intamplat nici in faza a doua, nici in ultima ci atunci cand am ramas gravida - ca in definitiv toate relatiile ajung cumva in acelasi punct.

Eu cand ajuns acolo, m-am oprit, am tras in aer in piept si am facut un exercitiu de imaginatie. Daca ar exista un buton, mare si rosu, cu care as putea ejecta din viata mea - cu toate implicatiile, problemele, planurile, conflictele - cu totul omul din fata mea, as face-o?


Sau daca ti-e mai usor, daca te-ai trezi a doua zi si pur si simplu.. cel/cea de langa tine ar fi doar un coleg oarecare, de pe etajul unde lucrezi, te-ai face ca nu l-ai cunoscut niciodata sau ai lua-o de la capat?

Zic si io.


Pe curand,
Adelina

(Si) Timpul meu conteaza.

Astazi am promis unui prieten ca ne intalnim la pranz. Din cauza unor evenimente neasteptate, am fost nevoita sa anulez aceasta intalnire, astfel incat l-am sunat in timp util si l-am anuntat. Sunt constienta ca timpul este valoros pentru toata lumea si este neplacut atunci cand iti organizezi lucrurile intr-o zi intr-un fel si te trezesti ca trebuie sa dai totul peste cap pentru ca cineva a uitat sau nu a gasit timp sa te anunte ca nu este disponibil.

Am prietene care se trezesc uneori in situatia in care asteapta un semn din partea unui "cuiva" care nu gaseste timp sa le anunte ca planurile s-au schimbat, ca nu este disponibil sau ca pur si simplu nu mai are chef.

Stiu sigur ca pe nimeni nu deranjeaza atat de tare atunci cand o intalnire este anulata din timp, pe cat deranjeaza atunci cand astepti in zadar o confirmare care nu mai vine.

E ca si cum timpul tau nu ar fi la fel de valoros ca a celuilalt. Mai mult decat atat, daca esti si intr-o conjunctura romantica, te simti abuzat, ignorat, iti pui problema ca esti atat de neinsemnat incat "ala nu si-a adus aminte toata ziua ca noi aveam intalnire astazi". 

Desigur, poate fi vorba despre orice, nu neaparat despre intalniri. Atunci cand cineva iti promite ca iti furnizeaza o informatie, sa zicem la munca, in doua ore si nu o face...inseamna ca nu intelege cat era de important pentru tine sa o faca, nu numai pentru job-ul tau ci chiar pentru increderea pe care o ai in el ca partener de afaceri, coleg, client si asa mai departe.

Spre exemplu, daca un client imi promite ca imi va raspunde unei oferte in doua ore si nu o face, de obicei acel client nu o va mai face deloc. Nu e implicat sau a fost prea las ca sa te refuze din prima. Nu are nevoie. De tine, in primul rand.

Nicio problema, nu suferim pentru asta, unii dintre noi traiesc foarte bine fara sa aiba nevoie sa stie daca le sunt necesari unora sau altora, dar in cele doua ore in care acel client a uitat sa iti raspunda, tu ai pierdut doua ore facandu-ti planuri despre cum vei contracara refuzul lui (sa spunem ca intuiesti deja ca raspunsul nu va fi afirmativ, ai experienta si il simti din telefon ca de fapt vrea sa iti raspunda pe mail pentru ca nu are curaj sa te refuze la telefon), insa.. ghici ce?! acesta nu iti ofera niciun raspuns. Si ai pierdut doua ore facandu-ti planuri pentru o situatie care nu se mai intampla deloc. 

Daca ai o posibila intalnire intr-o seara, ca femeie mai ales, iti faci planuri. Cu ce te imbraci, cu ce te incalti, ce ii spui, ai emotii, esti nerabdatoare. Cu cat se apropie mai mult ora la care stii ca ar fi trebuit ,oricum ar fi, sa iti fi dat un semn, incepi sa te simti din ce in ce mai prost. Regandesti toata discutia, "oare a ramas ca il caut eu, totusi?", "o fi patit ceva?", "sa ii amintesc?"... si cam pe aici se rupe filmul si, daca esti fata desteapta, treci peste fara sa te afecteze si il lasi in pace pe om. Nu e nedrept sa fii nevoit sa ii amintesti cuiva de... tine?

Eu am copil. Familie, job. Timpul pe care il pierd fie numai si gandindu-ma la o situatie in care cineva a uitat sa faca ce a spus ca va face, l-as putea petrece gandindu-ma la lucruri cu adevarat importante.

Si totul poate fi rezolvat atat de usor. Nu e nevoie sa suni (asa cum fac eu, de obicei) si sa iti ceri scuze personal pentru ca nu mai poti onora un angajament, tehnologia a avansat intr-un asemenea fel incat o poti face in cateva secunde via mail, sms, etc.

Nu vreau sa fiu ipocrita. Si mie mi se intampla sa nu le mai raspund unor oameni, sa las discutii in coada de peste. De obicei, exista o explicatie foarte serioasa pentru asta, dar nu le mai raspund deloc. Dispar, pur si simplu pana am o explicatie pe care le-o pot oferi si asta e, insa eu ma refer la situatiile cele mai simple, aici. Cele in care cineva isi ia un angajament si nu il indeplineste.

E ca si cum cineva ti-ar spune: "hey, maine o sa iti dau un milion de dolari. revin cu mai multe detalii." si tu iti faci toata ziua planuri despre cum vei cheltui acel milion, iar binefacatorul uita sa iti spuna macar "bah a fost o gluma, relaxeaza-te".

Not nice.

Pe curand,

Adelina

Fata!

Fata!

Da, stiu, am spus “fata!”.

Da, stiu care este parerea majoritatii despre acest apelativ, folosit intre femei.

Nu, nu spun “fa” niciodata.

Doar “fata”.

Cand eram mica, matusa mea Iuliana, locuia in Bucuresti si mama era foarte apropiata de ea. Si acum sunt apropiate, doar ca matusa si unchiul meu s-au intors in Bacau si se vad mai rar. In fine, de fiecare data cand mama o dojenea ii spunea “fata!”.. si mie mi se parea foarte comic. Asa le spun prietenelor mele, nu mi-e jena. 

In plus, nu vad unde este problema, de fapt. Se foloseste la tara de zeci de ani, ca apelativ intre femei, cu mult inaintea actualului “Girl” pe care il folosesc fetele.

Uneori fetele isi spun intre ele “gagico”, “p*zdo”, “fa”, “bitch” apelative care sunt ori jignitoare ori care vin dintr-o zona oarecum.. gri, din punct de vedere etimologic. “Gagica” e dintr-un cuvant tiganesc, iar in romana inseamna amanta, “p*zdo” e din slava si risti exprimandu-te asa pe undeva, sa arunce mamicile cu genti de pampers dupa tine. “Fa” e o prescurtare de la “fata” intr-adevar, dar cred ca a fost atat de intens, in timp, folosit intre tiganci (si ce?! Bravo lor, nah!) incat cumva si-a pierdut sensul, devenind un apelativ desuet si, cred eu, nepotrivit pentru tinere. La tara il folosesc babele intre ele in anumite zone, deci …

“Fata” in schimb este onest. Mai ales ca in ultima perioada a intrat intr-un fel de obscuritate. Fetele tinere isi spun intre ele “girl” si “bitch si “dear” si “darling” incat cred ca “fata” are ceva “old school”, atunci cand e folosit.

E ca un fel de limbaj secret intre femei. Cred ca unui barbat i-ar fi greu sa imite, in scris, credibil o fata. Daca Bogdan, spre exemplu, ar vrea sa ma imite intr-o discutie pe whatsapp cu prietenele mele, i-ar fi cel putin greu.

Ele stiu exact cum il folosesc si in ce context, cred ca pot sa anticipeze si punctuatia, in scris. Stiu ca daca incep o propozitie cu Fata! inseamna ca tocmai mi-am amintit ceva important sau am o idee foarte buna de impartasit J

Chiar si mamei ii mai spun, in gluma uneori… Si ma emotioneaza intr-un fel. E ca atunci cand bei o bere cu taica-tu, fiind baiat. Te apropie.

Cum ma simt apropiata si de prietenele mele, atunci cand le spun, mai in gluma, mai in serios: Hai, faaaaataaaa! J

Pe curand,

Adelina

De ce iubim barbatii.

In primul rand, ii iubim pentru ca suntem viclene. Pentru ca stim ca am putea trai bine mersi fara ei si, probabil ca si lor le-ar fi mai usor fara noi, dar nu-i asa?!, cand ne-am dorit noi vreodata sa le fie bine barbatilor, cu adevarat.

Spun asta pentru ca in ultima vreme imi este tot mai clar ca femeile nu isi doresc cu adevarat sa isi faca barbatii fericiti. Pur si simplu. Mai mult decat atat, dupa perioada in care suntem bune si blande si calde ca o paine proaspat scoasa din cuptor, aproape ca incepem sa ii pedepsim ca au indraznit sa apara in viata noastra si sa se lase corupti sa renunte la liniste ca sa devina sclavii farmecelor noastre, despre care aproape mereu ajung sa se intrebe daca au existat vreodata spre a-i face fericiti sau doar pentru a-i hipnotiza si a le distruge orice independenta.

Eu cred ca barbatii sunt fiinte usor de multumit si capabile de extrem de multa dragoste. Mai multa dragoste decat sunt capabile femeile sa le ofere. Mult mai multa. De asta barbatii au invatat sa gaseasca placerea si dragostea care le lipsesc in pasiuni pe care femeile nu le inteleg, in timp ce femeile invariabil se intorc mereu si mereu la nevoia de a avea... un barbat. Orice barbat.

In al doilea rand, ii iubim pentru ca suntem fudule si rele intre noi. Pentru ca vrem ca toate celelalte femei sa stie ca noi am putut! Am prins un cal salbatic, i-am aruncat latul peste gat si l-am invatat sa mearga la trap. Ura! Pune repede poza pe facebook cu el, sa stie lumea ca e al tau!

Ii iubim pentru ca suntem sadice. Femeia care nu recunoaste ca stie ca barbatul ei e de fapt ursuz seara de seara doar pentru ca s-a saturat sa se uite in fiecare vineri la Vocea Romaniei din canapea, in loc sa urmareasca emisiunea din spatele fundului gol al nevestei, minte. Sa fie clar, pentru toti barbatii, femeile stiu ca sunteti nervosi si nemultumiti ca nu mai faceti sex. Unii deloc, altii rar, daca au noroc cand e femeia la ovulatie, adica la doua saptamani. Sunt aproape sigura ca cei care produc acte de violenta in trafic, fac sex o data pe luna. Ceilalti sunt deja cautati pentru fapte mai grave sau, si mai rau, sunt resemnati si au ca hobby "cititul ziarului pe veceu".

Ii iubim pentru ca ne place sa fim mame. La nebunie. Chiar si atunci cand nu avem copii. Daca vedeti barbati care poarta caciula si fular asortate, stiti cu ce aveti de-a face. Daca un prieten va spune ca nu iese diseara in oras ca e cam obosit, sa stiti ca e pedepsit pentru ca nu a dus gunoiul de dimineata. Daca mananca la pranz legume fierte si bea "ceiutz", daca suna la radio sa spuna ca are nevoie de un ipad ca sa se joace cu sotia (in pat) N.O.V.A., daca a vazut ultimul sezon din Dallas, daca atunci cand are voie sa iasa cu prietenii, nu bea nici macar o bere ca "ma baloneaza", daca chiar si numai intre barbati, nu vorbeste niciodata neintrebat, daca poarta tricoul bagat pantaloni, daca raspunde la telefon cu "da, mami!"... nu, nu e complexul Oedip. E vina noastra. Ne place sa fim mame.

Ii iubim pentru ca ne dorim cu disperare o prietena! Dar suntem prea rele intre noi sa avem cu adevarat una. Astfel incat, e mai simplu sa fortezi un barbat sa stea dupa tine 7 ore in mall, cat iti alegi... o pereche de chiloti. Si apoi, dupa perioada oribila in care il inveti in sfarsit diferenta dintre geanta si plic, intre gri si grej, intre lycra si bumbac te poti bucura in cele din urma de cel mai mincinos... "asta iti vine cel mai bine, iubito!" pentru ca.. oricum vei cumpara doar ce vrei tu si el stie asta.

Ii iubim pentru ca suntem invidioase. Pentru ca stiu sa gateasca mai bine decat noi, sa croiasca mai bine decat noi, sa compuna mai bine decat noi, sa conduca tari, armate, revolte, revolutii, sa scrie istorii, sa intemeieze religii, scoli, sa inventeze si sa fie "user friendly"...
 

...pe cand noi inca dezbatem "De cate ori e normal sa faci sex pe saptamana?"



Pe curand,

Adelina

Nu m-atinge!

Am o problema serioasa cu multimile. Nu ma tem cand vad multimi, atata timp cat nu sunt in mijlocul lor. Concertele, mitingurile, aglomeratiile din mijloacele de transport in comun ma ingrozesc. Mirosul oamenilor la un loc, atingerea - chiar si protejata de haine - pielii unor necunoscuti imi provoaca o stare de nervozitate si panica de nedescris.

Apropierea. Ma irita la culme cand, fiind la birou, cineva se apropie prea mult de mine sa imi spuna ceva sau sa imi arate ceva. Daca ajunge sa imi respire in fata, sa isi lipeasca umarul de al meu, deja - indiferent cine e - devine insuportabil. Ce e drept, nu am aceeasi problema fata de oamenii pe care i-am acceptat deja, langa mine. Cei care imi sunt dragi, cu care am impartasit intimitatea intr-un fel sau altul, cei care s-au apropiat cu grija, ca intr-un dans in care fiecare a facut cate un pas spre celalalt sau, mai exact, cei care au invatat care este distanta la care ma simt confortabil sa stau fata de ei, exact ca porcii spinosi a lui Prutianu, cu aceia traiesc in liniste si armonie.

...dar, asa cum spunea si Dobrovolschi azi la radio, daca nu suntem apropiati si ne intalnim pe undeva si din senim ma iei in brate, ma atingi pe umar, ma saruti pe obraz fara sa initiez eu aceasta miscare... noi doi, dragule, avem o problema.


Probabil ca pe acest fond imi este oarecum dificil sa imi manifest dragostea fata de cineva (spre exemplu, fata de sot) prin ceea ce se numeste "alint". Nu, nene. Martea si joia, in anii in care politicienii si Oana Zavoranu spun adevarul, simt nevoia de a alinta fizic pe cineva (in afara de copil, ca sa clarificam). Si invers. Imi place cand, spre exemplu, in timp ce stam unul langa altul, ma ia de mana si imi mangaie cu degetul mare, palma. Genul asta de atingere ma excita, pur si simplu.
Si saruturile pe furis, pe ceafa.
Si pe umar.
Si ma bucur nespus ca are mainile lungi, astfel incat atunci cand stam in fotolii separate, ajunge cu mana la mine, suficient cat sa nu ma simt baricadata in stransoarea lui, ci libera in spatiul meu.

Si am, la propiu, nevoie de o imbratisare pe zi. Una, e suficient. Din partea lui. Sau daca nu e, din partea Ralucai sau a Dianei, a lui Vicol (azi am primit-o chiar! e big hugger baiatul asta), Cotzo (face el pe timidu' dar il banuiesc ca e hugger, de asemenea) si Pedros (credeai ca uit?!) e genul care atunci cand te imbratiseaza te umple de energie pur si simplu; asa ca in mare parte m-as putea obisnui cu cate-o imbratisare pe zi (una, da?) de la prieteni, atunci cand Bogdan nu e prin preajma.

Desi, cea mai smechera imbratisare din lume, este a lui Damian. Genul de imbratisare magica, cu obrazul lipit de umar, pe care o simti adanc in stomac si cate te face sa zambesti larg si sa uiti de deadline-uri, facturi, dureri de orice fel, drame existentiale, foame, somn si orice iti mai strica in general cheful de viata.

Dar treaba asta cu afectiunea fata de copii nu cred ca merita discutata, sunt convinsa ca toti parintii simt la fel, iar cei care nu sunt parinti nu au cum sa inteleaga, inca. Ceea ce e normal.


Dar, pe scurt, (nu chiar) dragii mei, pastrati distanta.
Daca pot observa stratul de matreata de pe gulerul camasii, sunteti prea aproape.
Am zis!


Pe curand,

Adelina

P.S: E prea mult de citit, nu?

Dezbracata.

        In ciuda faptului ca prietenii si apropiatii mei ma stiu drept o persoana deschisa si volubila, trebuie sa recunosc - cred ca prima oara cu voce tare - ca in general mi-am exprimat foarte greu sau deloc sentimentele. De cele mai multe ori pentru ca nu erau pur si simplu sau pentru ca mi-era jena sa spun cu glas tare ca am nevoie de atentie sau de intelegere. N-as fi recunoscut niciodata ca sufar dintr-un motiv anume sau degeaba, ca ma afecteaza orice lucru marunt care se intampla in jurul meu.

E drept ca, in timp, am gasit modalitati - unele sanatoase, altele chiar deloc - sa depasesc aceasta inclinatie catre depresie, pe care o am de cand eram chiar foarte tanara.

Pe acest fond, in adolescenta am incercat de cateva ori sa atrag atentia asupra mea prin diverse metode, unele dintre ele chiar periculoase pentru sanatatea mea.

Chiuleam de la liceu frecvent si ma refugiam in biblioteca "Ioan Slavici" din Dorobanti unde citeam pe nerasuflate orice imi pica in mana. Eram la vremea aceea constienta deja de problema mea,  astfel incat gasisem tratamentul pentru a adormi fiara din mintea mea, care ma indemna mereu sa strivesc sub picior orice pornire jucausa a sinelui meu de 14 - 15 ani.

In timp, am tradus pentru altii mereu, perioadele de lene excesiva, de lehamite si de iritabilitate fara motiv, ca fiind cauzate de stres, de oboseala, de diverse probleme de la serviciu. Colegilor de la munca le dadeam de inteles ca motivele sunt din viata personala. Minteam foarte des, daca nu permanent, cand venea vorba despre mine.

Insa cumva, in ultimii doi ani, de cand sunt mama, fara sa imi dau seama, m-am schimbat.
Nu am aproape nicio teama in a recunoaste ce simt, ce gandesc, aproape ca nicio retinere in a face ceea ce simt ca este bine pentru mine. Ma simt in stare sa o iau mereu de la inceput, indiferent despre ce este vorba.

Nu mi-e jena de problemele mele, nici de cele personale, nici macar de cele de cuplu.

Exista.

Nu numai pentru mine, sunt convinsa. Am inceput sa ma bucur ca sunt om si nu animal, ca am defecte si nu simt nevoia sa le mai ascund.

Astazi i-am spus sefei mele ca sunt imprastiata si ca asta este. Nu pot face nimic sa schimb asta, am incercat 27 de ani. Si ai mei au incercat, si profesorii si alti sefi inaintea ei, tot fara succes.

Sunt imprastiata si nu mi-e rusine cu asta. Sunt chiar haioasa.
Nu mai mint nici macar clientii, ca nu am pix ca l-am lasat in masina. Le spun ca nu am, ca sunt pur si simplu imprastiata cand vine vorba despre asta. Si toti rad si imi imprumuta unul. Ca si sefa mea.
Daca vreunul o sa ma dea afara pentru asta, ghinionul lui.
Nu a avut rabdare sa vada ce om minunat sunt in rest.

Si chiar sunt.



Exista un motiv pentru care vreau sa incep acest blog cu tonul asta trist.
Nu sunt super femeia. Nici supraomul.
Sunt doar una. Mama, nevasta, fiica, prietena.
Nu intotdeauna in ordinea asta, pentru ca nu stiu sa fiu perfecta.
Si nici nu vreau. Defectele mele sunt atat de surprinzatoare si de noi mereu, incat mi se pare ca sunt infinita.


Ca si blogul asta.

Pe curand,

Adelina